mine”.
După ce mi-am terminat berea și am mâncat mai multă pizza decât aș fi crezut, am plătit nota și m-am întors la mașină. Am condus fără țintă, îndreptându-mă spre West End și ajungând în Centennial Park, unde Kirk obișnuia să-l ducă pe Finch încă de când era doar un bebeluș în cărucior. Am încercat să mă gândesc la perioada favorită a vieții mele – a vieții noastre împreună – hotărând că cei mai buni ani fuseseră undeva prin școala primară. Clasa a treia și a patra, pe la opt-nouă ani, când Finch era suficient de mare cât să-și articuleze opiniile și să poarte conversații interesante cu mine, dar și suficient de mic cât încă să mă țină de mână în public. La jumătatea copilăriei. Doamne, cât îmi lipseau vremurile acelea!
Stând pe treptele Parthenonului, care găzduia muzeul de artă unde obișnuiam să mergem cu toții, o întâmplare anume mi-a revenit în memorie.
Era o toamnă târzie, amândoi eram îmbrăcați cu geci, iar eu stăteam nu departe de unde stăteam acum, în timp ce Finch aduna frunze, prefăcându-se că face tocană din napi și varză. Învățase cuvintele dintr-un cântecel de copii, versurile lui venindu-mi acum în minte încă o dată: Victor Vito și VP - 92
Freddie Vasco/Au mâncat burrito cu Tabasco/L-au pus pe orez, l-au pus pe fasole/L-au pus pe napi și pe tocană de varză! M-am gândit la cât de mult îi plăcea lui Finch să cânte și să danseze. Cât de mult îi plăceau muzica și arta, și gătitul.
— Lucruri de fete, obișnuia să spună Kirk, îngrijorat ca fiul nostru să nu ajungă „prea moale”.
Îi spuneam că asta era ridicol, dar, la un moment dat, am cedat în fața dorințelor soțului meu, îngăduindu-i lui Finch să petreacă mai mult din timpul său liber cu activități destinate băieților. Sporturile și tehnologia (interesele lui Kirk) au înlocuit muzica și arta (interesele mele). Nu m-a deranjat asta – voiam doar ca fiul nostru să facă ceea ce-și dorea –, dar, privind în urmă, am avut impresia că începuse să calce pe urmele tatălui său.
În toate privințele.
Poate simplificam prea mult, de vreme ce eram conștientă de faptul că o persoană nu era însumarea pasiunilor sale. Dar mă simțeam ca și cum îmi pierdusem fiul. Pe amândoi, de fapt. Îmi doream să mă întorc în timp. Să
schimb lucrurile. Să îi ofer lui Finch mai puține lucruri materiale și mai mult din timpul meu. Să mă străduiesc mai mult să vorbesc cu el, chiar și atunci când nu mai voia să o fac.
M-am gândit și la dezvoltarea mea – interesul crescând în proiectele filantropice și toată acea socializare în mereu aceleași cercuri în care mă
învârteam de câțiva ani. Și cum aceste activități au luat avânt odată cu vânzarea companiei lui Kirk și cu anii adolescenței lui Finch. Era greu de spus care avusese loc prima, dar nu eram nici eu lipsită de vină. Mă gândeam la orele pierdute cu lucruri lipsite de importanță care deveniseră parte integrantă din viața mea. Întâlniri și petreceri, programări de înfrumusețare și antrenamente, jocuri de tenis și prânzuri și da, uneori și niște muncă de caritate care merita efortul. Dar cu ce scop? Conta vreuna dintre astea acum? Erau ele mai importante decât să-l învăț pe fiul meu să respecte femeile și alte culturi și rase? M-am dus cu gândul la Kirk și la bancnotele de o sută de dolari din poșeta mea – cumva, ele reprezentau atitudinea lui față
de viață, cel puțin în ultimul timp.
M-am gândit la căsnicia noastră, întrebându-mă când ni se schimbaseră
prioritățile de la relație la alte lucruri. M-am gândit la alegerile noastre zilnice, aparent nesemnificative, dar cu efect cumulativ. Acum, ele îl afectaseră pe Finch la nivel subconștient. În ultima vreme, nu prea își mai vedea părinții să-și vorbească, iar când o făceau, era despre bani sau alte lucruri superficiale. Până și complimentele pe care mi le făcea Kirk se rezumau de cele mai multe ori la înfățișare sau la ultimele achiziții, nu la ideile mele, la munca mea sau la visurile mele (deși nu eram sigură că mai VP - 93
aveam așa ceva). Oare așa se comportase dintotdeauna Kirk față de mine?
Sau de-abia acum observam, având în vedere că Finch crescuse și nu-mi mai consuma atât din timpul meu?
Brusc, m-am simțit copleșită de o senzație de singurătate acută, dureroasă, însoțită de un dor aprins după timpurile trecute. Îmi lipseau sarcinile care cândva păreau atât de împovărătoare – să-l duc pe fiul meu cu mașina la școală și la celelalte activități, să îi gătesc micul dejun și cina, să îl bat la cap ca să meargă la culcare și, cea care îmi plăcea cel mai puțin, să îl ajut la teme la masa din bucătărie.
Iar toate acestea m-au dus cu gândul la Tom și Lyla. La relația lor tată-singur/fiică. La reacția lui Tom față de Kirk, apoi față de mine. La sentimentele Lylei cu privire la tot ceea ce i se întâmplase. Voiam să vorbesc cu ea – atât de acută era această dorință, încât nu avea logică. Doar că avea –
ca și cum nu era altă cale de a face legătura între prezent și trecut, între povestea ei și povestea mea, indiferent de cât de vechi și îndepărtate erau amintirile.
S-a întâmplat în toamna primului meu semestru la Vanderbilt, în timp ce încă mă adaptam și încercam să-mi găsesc locul într-un mediu mult mai cuprinzător și mai select. Fusesem mai mult decât pregătită să absolv și să
evadez din plictisitorul Bristol, dar încă sufeream de dor de casă. Și nu-mi era atâta dor de părinți și de cămin, cât de Teddy, iubitul meu de aproape doi ani, care era la trei ore depărtare, în Birmingham, la Universitatea Samford, unde plecase cu o bursă de baschet. Eu și Teddy vorbeam la telefon în fiecare noapte, ne scriam scrisori lungi de mână, mărturisindu-ne de fiecare dată dragostea și atașamentul veșnic unul față de celălalt. În mintea mea, nu mă îndoisem nicio clipă că el avea să fie „alesul”.
Între timp, însă, formasem un grup de prieteni noi din care făceau parte Eliza, colega mea de cameră, și încă două fete de pe holul nostru – Blake și Ashley. Deși eram diferite din multe puncte de vedere, inclusiv geografic (Eliza era din New York, Blake din L.A., iar Ashley din Atlanta), cele trei aveau în comun o oarecare cunoaștere asupra lumii, ceva ce mie îmi lipsea cu desăvârșire. Toate absolviseră academii private și cu pretenții, în vreme ce eu veneam de la un liceu public de duzină. Călătoriseră prin lume și vizitaseră aceleași locuri, ca Africa și Asia, în vreme ce ideea familiei mele de vacanță era Marele Canion sau Disneyland. Toate erau niște gurmande (înainte să devină o modă) și se plângeau mereu de cantină (pe care eu o consideram, de altfel, destul de bună). Trăiau pentru ultimele apariții în materie de restaurante din Nashville și nu se gândeau de două ori înainte să
plătească cu cartea de credit a tăticului antreuri de zeci de dolari pe care eu nu mi le-aș fi permis niciodată. Evitam genul acela de ieșiri – sau declaram VP - 94
că „nu mi-e așa foame” înainte să găsesc ceva din meniu. Garderoba lor era demențială (deși Eliza și Blake aveau piese mai extravagante decât Ashley) –
în vreme ce hainele mele erau extrem de mediocre. Pentru mine, Gap era definiția stilului. Deși nu voiau să fie snoabe, cumva, le reușea natural acest lucru, iar eu m-am trezit încercând să țin pasul cu standardele lor sofisticate, oscilând între a mă simți total pe dinafară sau complet stânjenită.
Sinceră să fiu, nici Teddy nu îmbunătățea situația. Într-un weekend a împrumutat camioneta prietenului său și a condus până la Nashville, apărând ca din senin cu gândul să mă surprindă cu un buchet de flori sălbatice pe care le culesese de pe drum. Am fost mai mult decât încântată să
îl văd, desigur, și am fost mișcată de gestul lui romantic, dar când fetele s-au strâns în jurul lui ca să-l cunoască, m-am simțit inexplicabil de rușinată. În Bristol, Teddy nu numai că era extrem de chipeș, dar mai era și un sportiv renumit. Dar acum, privindu-l prin ochii lor, părea puțin cam prea naiv, prea simplu și prea de la țară. Până și accentul lui, care dintotdeauna mi se păruse drăguț (era, de fapt, născut în Mississippi, unde trăise până la vârsta de doisprezece ani), părea acum aproape de țăran, la fel ca și regionalismele lui (lucrurile nu se stricau, se „nasoleau”, nu se sfârșeau, se „gătau” și așa mai departe). Părul, hainele și pantofii lui păreau și ele puțin demodate – nu era ceva anume, doar că, într-un fel, părea vizibil diferit de băieții de la Vanderbilt, sau cel puțin de aceia în jurul cărora gravitau prietenele mele.
Firește, acest lucru nu era suficient cât să-mi zdruncine încrederea în dragostea noastră – nu eram atât de superficială. Dar recunosc că m-a făcut să mă întreb cum avea să-mi fie viața alături de el față de altcineva.
În afară de ce avea legătură directă cu Teddy, mai aveam senzația că
prietenelor mele li se părea cumva jenant din partea mea să mă fi afișat la școală cu un iubit atât de serios. De exemplu, într-o noapte, toate trei se uitau prin albumul meu școlar (nu ar fi trebuit să aduc afurisenia aia cu mine niciodată – ele și-l lăsaseră acasă pe al lor) și au văzut că sub mine și Teddy scria „cel mai probabil să ne căsătorim”. Le amuzase până peste poate, lucru pe care eu n-am reușit să-l înțeleg.
— Doamne Dumnezeule! Nu mai pot de râs! făcuse Blake, ținându-se de burtă și schimbând o privire cu Ashley.
Nu era prima oară când aveam senzația că mă bârfeau pe la spate.
Le-am smuls albumul din mână și l-am închis cu zgomot.
— Asta nu înseamnă că o să ne căsătorim sigur, am zis, simțindu-mă
puțin vinovată față de Teddy. Doar că am fost împreună cel mai mult timp sau ceva de genul.
— Hmm, a făcut Blake.
— Voi v-ați auzit certându-vă seara trecută? a întrebat Eliza.
VP - 95
— Nu ne certam cu adevărat, am zis, încercând să-mi aduc aminte subiectele de discuție din maratonul de la telefon.
