— Da, a spus el, cu o privire lipsită de expresie.
— Mă bucur să te cunosc, m-am trezit eu spunând, regretând instant, pentru că nu era vorba de nicio bucurie în situația dată – și amândoi știam asta.
Însă m-a scutit de stânjeneală, anunțându-mă că se duce să-și ia o cafea.
Apoi s-a întors brusc și a pornit către casă. Am așteptat câteva secunde înainte să mă așez la loc, după care am privit peste umăr, studiindu-l pe ascuns. Avea un corp atletic și în formă sau cel puțin părea să fie puternic de la natură. Purta niște blugi prespălați, o cămașă gri, nebăgată în pantaloni și niște bocanci uzați, greu de încadrat într-o categorie anume. Nu erau nici country, nici western, nici de genul cu talpa groasă, din cauciuc, pentru
„muncitori”. Și cu siguranță nu erau nici de proveniență europeană sau la modă, cum avea Kirk în dulapul lui.
L-am urmărit cu privirea cum plătește, lasă restul în borcanul pentru bacșișuri și își ia cafeaua, ca apoi să se îndrepte înapoi spre mine. Mi-am lăsat capul în jos și am tras câteva guri de aer, încă nesigură de ce aveam să
spun.
Câteva clipe mai târziu, se afla în fața mea. A dat jos capacul paharului cu degetul mare, apoi a îndepărtat aburul cu mâna. Când mi-a întâlnit privirea, mintea mi s-a golit instantaneu. De ce nu venisem pregătită? Nu era de mirare că soțul meu nu avea încredere să mă lase să țin astfel de întâlniri de una singură.
VP - 87
Tom a vorbit primul, salvându-mă, deși știam că nu asta era intenția.
— Îmi pari cunoscută, a zis el, mijindu-și ochii. Ne-am mai întâlnit?
— Nu cred, am răspuns. Poate de la Windsor?
— Nu, nu de acolo, a făcut el, scuturând din cap. Simt că e vorba de altceva… ceva mai de demult.
Mi-am mușcat limba, începând să transpir și dorindu-mi să fi purtat ceva din mătase.
— Nu știu… Nu prea rețin fețele oamenilor. Uneori am impresia că sufăr de problema aia…
— Ce problemă? a făcut el, înclinându-și capul. Aceea că nu te poți concentra?
Eram destul de sigură că tocmai ce mă luase peste picior, implicând faptul că eram absorbită de mine. Dar nu eram în postura de a fi defensivă. Așa că
am răspuns simplu:
— Nu. E o problemă reală. Cred că se numește prozopagnozie… Sunt destul de sigură că sufăr puțin de așa ceva… Dar în fine.
— Da, în fine, a repetat el, coborându-și privirea și punând capacul înapoi pe pahar.
I-a luat o secundă să facă asta, apăsându-l de jur-împrejur ca să se fixeze, nepărând să se grăbească deloc. A ridicat paharul la buze și a sorbit îndelung, înainte să se uite din nou la mine. De data aceasta, nu m-a mai salvat.
— Deci, am spus eu în cele din urmă, nu sunt sigură cu ce să încep.
— Îmi pare rău. Nu te pot ajuta cu asta, a răspuns el, prima dovadă
palpabilă de animozitate.
— Știu… Doar că… Ei bine, cum am precizat și în email, nu consider că
soțul meu a gestionat cum trebuie chestiunea…
Tom a încuviințat din cap, ochii lui căprui-deschis arătând ceva între răceală și ură.
— Te referi la încercarea de a mă cumpăra?
Stomacul mi s-a făcut ghem.
— Da, am zis. Și asta, printre altele.
Atunci mi-a trecut prin cap că poate Tom deja depusese banii la bancă sau chiar îi cheltuise – și atunci ce aș fi avut de zis și despre el? Dar nu, folosise cuvântul „încercarea”.
Chiar atunci, a băgat mâna în buzunarul de la spate după portofel și a scos un teanc gros de bancnote noi. A pus teancul pe masă, împingându-l spre mine. Eu m-am uitat în jos și am văzut grimasă familiară a lui Benjamin Franklin, simțindu-mă puțin amețită în timp ce încercam să formulez propoziția.
VP - 88
— Sincer, nu-mi vine să cred că a făcut asta, am zis, holbându-mă la teancul de bani. Adică știam că… ți i-a dat… dar eu nu am avut nimic de a face cu decizia lui. Nu așa am vrut eu să gestionăm chestiunea.
— Dar cum voiai tu să gestionezi chestiunea?
I-am răspuns că nu știam exact.
El a închis ochii, apoi a luat încă o gură de cafea.
— Dar nu erai în favoarea mitei?
— Nu, am zis, complet rușinată. Habar nu aveam că avea de gând să-ți dea… asta.
— Da. Cincisprezece mii de dolari, a zis Tom, uitându-se și el la teanc. Și sunt toți aici, până la ultimul.
