— Am fost. Dar acum nu mai sunt. Mi-e rușine de fiul meu. Și de soțul meu. Îmi pare atât de rău…
El m-a privit lung, apoi a spus:
— Uite cum văd eu treaba asta. Soțul tău a vrut să scape cu bani. Iar tu încerci să faci același lucru prin cuvinte. Cu o scuză frumoasă. Știi că soțul tău este un nemernic, așa că încerci să cureți după el. Și după fiul tău.
Cu obrajii în flăcări, am scuturat din cap și am zis:
— Nu. Nu asta fac! Nu încerc să curăț după nimeni și nici nu încerc să fac să dispară. Sunt aici să-ți spun că-mi pare rău. Pentru că-mi pare într-adevăr rău.
— Așa, și?
— Și ce?
— Te face să te simți mai bine? Că-mi spui asta? Speri că o să-ți zic să nu-ți faci griji? Fără resentimente. Se iartă tot. Și… spui că nu ești la fel ca soțul și fiul tău?
Vocea îi devenise mai puternică acum și începuse și să gesticuleze. Am observat niște bătături pe ele și o tăietură adâncă și lungă pe spatele degetului cel mare de la mâna dreaptă. Rana părea nouă.
VP - 90
Am scuturat din cap și am spus un nu hotărât, deși, în sinea mea, știam că
nu eram întru totul sinceră. Ăsta era fix motivul pentru care mă aflam aici.
Voiam să știe că sunt o persoană bună – sau cel puțin asta credeam eu despre mine – și în niciun caz genul care oferă mită ca să obțină ce vrea.
— Nu… sunt aici să-ți spun că ar trebui să mergi mai departe la Consiliul de Onoare, am spus eu încetișor. Cred că ar trebui să te asiguri că va ajunge.
El m-a privit și a ridicat din umeri.
— În regulă, am notat. Asta e tot?
— Nu, am spus. Pentru că mai era ceva. Mai aveam un motiv pentru care mă aflam acolo. M-am convins să-i spun pe propriul risc. Sunt aici și să… te întreb despre Lyla… Cum se simte?
O expresie de surpriză i-a apărut pe față, în timp ce s-a lăsat pe spătarul scaunului. Au trecut câteva secunde înainte să răspundă:
— E bine.
— Cum e… ea? am îndrăznit să întreb, pregătită să înfrunt o nouă
remarcă acidă, să-mi spună că nu era treaba mea.
În schimb a zis doar:
— E un copil bun… dar dur.
Am dat din cap, simțind că eram pe cale să fiu respinsă.
— Ei bine… poți să-i spui că îmi pare foarte rău?
El și-a trecut mâna prin barba țepoasă, apoi s-a aplecat în față și m-a privit drept în ochi.
— De ce-ți pare rău, Nina? Crezi că ești vinovată pentru ce a făcut fiul tău?
Am șovăit, gândindu-mă, apoi am răspuns:
— Da. Sincer, chiar da. Cel puțin parțial.
— Dar de ce? a stăruit el.
— Pentru că eu sunt mama lui. Ar fi trebuit să-l fi învățat mai bine de atât.
∵
După ce am plecat din East End și am traversat înapoi podul de pe strada Woodland, am simțit că nu aveam chef să mă duc acasă. În schimb, am luat-o pe Lower Broadway – centrul Nash Vegasului – cu toate barurile de muzică
country și cabaretele de mahala, puternic luminate, în care nu mai fusesem de la ultima petrecere de burlăcițe a uneia dintre prietenele mele. Era păcat că nu veneam aici mai des – adoram muzica live de la Robert’s. De la Layla’s și de la Tootsies. Doar că nu îi plăceau lui Kirk, decât dacă era beat mort –
caz în care nu-mi mai plăceau mie.
Am continuat să conduc, prin tot centrul, întorcând în cele din urmă pe Sixth Avenue, trecând încet pe lângă Hermitage. Același valet care îmi deschisese ușa de la Uber în noaptea Galei Speranței era și acum în față, și îmi venea aproape imposibil să cred că trecuseră doar cinci zile de la VP - 91
incident. Se schimbaseră atât de multe de atunci – cel puțin în sufletul meu.
Telefonul mi-a vibrat în poșetă, mă suna cineva. Nu am verificat cine era, dând ocol Capitoliului și ajungând în Cartierul german. Mi-am dat seama că-mi era foame – eram lihnită – așa că am oprit la City House. Trecuse ceva vreme de când nu mai mâncasem singură în public, dar m-am simțit eliberată când m-am așezat la bar neînsoțită. Nu numai că mergeam numai unde voia Kirk, dar tot el ne alegea și masa și deseori sfârșea prin a comanda pentru amândoi. „Ce zici să împărțim tartarul de vită și o salată, apoi luăm păstrăvul și antricotul? a obișnuia el să sugereze, devreme ce acele patru feluri de mâncare erau preferatele lui. Pasivitatea nu era cel mai mare păcat din lume, însă mi-am promis să încep să-mi aleg singură din meniu de data viitoare. Pași mici.
La momentul acela, am ales o pizza Margherita și o bere Devil’s Harvest pe care barmanul mi-a adus-o la doză. A dat s-o toarne într-un pahar, însă l-am oprit, spunându-i că aveam să fac eu asta și i-am mulțumit. Telefonul mi-a vibrat din nou. De data asta l-am verificat: apeluri pierdute și mesaje, atât de la Kirk, cât și de la Finch, care mă întrebau unde eram, când aveam să mă
întorc acasă și dacă voiam să mă duc cu ei la Sperrys pentru o cină mai devreme. Îmi dădeam seama că vorbiseră între ei, de vreme ce mesajele aveau aproape aceeași formulare. Mă întrebam ce însemna asta. Oare Kirk mă manipula? Sau poate erau amândoi doar neobișnuit de îngrijorați și de supărați? Nu eram sigură, dar le-am răspuns amândurora într-o postare pe grup că am uitat că „avusesem ceva de făcut „și că „ar trebui să meargă fără
