Lylei și a lui Thomas Volpe. Nu era trecută nicio mamă, spre deosebire de majoritatea familiilor divorțate, unde erau specificați ambii părinți, iar singura explicație la care m-am putut gândi a fost că murise. Speram totuși să nu fi fost recent; mi-aș fi dorit ca Lyla să fi petrecut cât mai multă vreme alături de mama ei. Simțindu-mă din ce în ce mai melancolică, le-am căutat adresa. Locuiau pe Avondale Drive, o stradă care nu-mi suna deloc cunoscut, deși știam că, după codul poștal, 37206, era în East Nashville, dincolo de râul Cumberland. Am deschis laptopul și am introdus adresa pe Google Maps, apărându-mi astfel o casă mică, localizată în Lockeland Springs. Din ceea ce puteam vedea în fotografia neclară, casa era ridicată pe un teren îngust, cu scări ce duceau din stradă înspre ușa din față. În curte era un copac mic și câteva tufișuri plantate de-a lungul casei. După ce am studiat imaginea din fiecare unghi, am trecut adresa în Zillow5. Am văzut acolo că Thomas Volpe cumpărase casa în 2004 cu 179.000 de dolari. M-am simțit puțin rușinată la gândul că valoarea casei noastre se apropia de 4 milioane de dolari. Apoi, am verificat extrasul nostru bancar, stânjenită de cheltuielile avute cu toții în ultima lună. Era uimitor cât de repede creștea suma, cu câteva sute de dolari odată. În luna în curs, eu una eram cea mai vinovată dintre toți, însă
văzusem și cheltuiala de o mie de dolari a lui Finch la magazinul Apple, cei 200 de dolari dați la Imogene + Willie și cei 150 de dolari cheltuiți la Pinewood Social, în noaptea dinaintea petrecerii lui Beau. Parcă îmi aduceam aminte de o discuție în care îmi spunea că „avea nevoie” de un telefon nou, dar nu-mi mai aminteam dacă îmi ceruse permisiunea sau doar mă informase despre cumpărarea lui. Dar eram sigură că nu menționase alte cheltuieli. Nu că ar fi avut vreo limită impusă.
De fapt, chestiunea banilor era un subiect pe care eu și Kirk îl discutam doar rareori cu fiul nostru. Acum cinci ani, când ni s-a schimbat perspectiva financiară, analiza cheltuielilor familiei noastre s-a simplificat semnificativ.
Nu se mai punea problema „dacă avem nevoie de acel ceva” sau „dacă ne putem permite acel ceva”, ci pur și simplu „dacă ne doream acel ceva”. În cazul în care răspunsul era da, era firesc să-l cumpărăm. Rezultatul a fost că
Finch nu avea noțiunea banilor – nici nu se gândea la ei, ca să fiu sinceră – și nu știa să-și facă un buget așa cum făceau oamenii normali, care chiar aveau nevoie de ei. Mi-am zis să mă opresc. Până la urmă, ce treabă aveau banii sau lucrurile materiale cu situația noastră? Nimic. Comportamentul nu ține de bani.
Și totuși, aveam presentimentul că Julie nu ar fi fost de acord, mai ales dacă ar fi știut de mita dată de Kirk – lucru care acum căpătase o importanță
5 Bază de date care cuprinde proprietăți imobiliare.
VP - 84
deosebită. Dacă Thomas chiar avea nevoie de bani? Schimba asta datele problemei? Gestul lui Kirk devenea astfel mai bun sau mai rău? Nu eram sigură, așa că am hotărât să mă uit și după alte probe. Mi-am mușcat buza, m-am logat pe Facebook și am căutat „Thomas Volpe”. Au părut trei rezultate, dar niciunul nu era de aici. Am încercat o căutare mai generală pe Google și încă o dată nu am găsit nimic care să se potrivească. Apoi am căutat-o pe Lyla și am găsit-o pe Facebook și pe Instagram, deși ambele conturi erau private. Nu puteam să-i văd decât fotografiile de profil, două
poze diferite din aceeași zi de vară. Era fără îndoială aceeași fată din fotografia făcută de Finch, însă în pozele astea arată fericită, stând pe un doc într-o bluziță cu volane, lăsată pe umeri, și pantaloni scurți, albi. Era o fată
drăguță, cu o siluetă zveltă și un păr lung, frumos. M-am gândit iarăși la mama ei, întrebându-mă nu numai când murise, ci și cum. Apoi, uitându-mă
din nou la adresa de email din dosarul lui Thomas Volpe, nu am mai putut rezista. Am tras adânc aer în piept și am început să scriu.
Dragă Thomas,
Numele meu este Nina Browning. Sunt mama lui Finch. Știu că te-ai întâlnit astăzi cu soțul meu, care mi-a împărtășit puțin din discuția avută
împreună. Nu știu cum te simți, dar eu consider că mai sunt multe de spus și de făcut ca să îndreptăm lucrurile… Mă întrebam dacă ai vrea să ne întâlnim ca să vorbim puțin? Sper din suflet să spui da. Mai mult decât atât, sper că
Lyla e bine, în ciuda lucrului oribil pe care i l-a făcut fiul meu. Gândul mi-e la voi, amândoi.
Cu afecțiune,
Nina
L-am verificat rapid și l-am trimis, înainte să mă răzgândesc, ori să
schimb ordinea cuvintelor. Sunetul făcut de trimiterea emailului a răsunat în tot biroul și, pentru o clipă, am regretat că am inițiat contactul. În primul rând, Kirk ar fi considerat gestul drept o gafa și încă o și mai mare trădare față de el și Finch. În al doilea rând, și dintr-un punct de vedere practic, ce aveam să îi spun bărbatului aceluia dacă avea să fie de acord să ne întâlnim?
Tocmai când mă convinsesem că fusese oricum degeaba și că Thomas puțin probabil să-mi răspundă (la urma urmelor, primise banii de la Kirk), numele lui mi-a apărut pe ecranul calculatorului. Inima a început să-mi bată
nebunește, o combinație de ușurare și groază, iar eu am deschis emailul și am citit cuvintele: Mâine la 15:30 la Bongo East? Tom.
E bine, am tastat eu răspunsul, cu mâinile tremurânde. Ne vedem atunci.
∵
A doua zi de dimineață a fost o adevărată tortură, în timp ce umblam VP - 85
aiurea prin casă, mă uitam la ceas și număram minutele până la întâlnirea mea cu Tom. La unsprezece, m-am pregătit să merg la cursul de meditație cu unul dintre cei mai zen instructori ai mei, însă nu m-a ajutat câtuși de puțin.
Am ajuns înapoi acasă un pachet de nervi, am făcut duș și mi-am uscat părul.
A ieșit puțin cam prea voluminos și „aranjat”, așa că l-am prins într-o coadă, eliberând apoi câteva șuvițe și lăsându-le să-mi cadă pe față. M-am machiat lejer, fără să mă mai dau deloc cu creion de ochi, și m-am dus la dulap să-mi aleg ținuta. Vremea de tranziție dintre iarnă și primăvară te păcălește întotdeauna, mai ales când vine vorba de încălțări. Acum, era prea cald pentru ghete și prea frig pentru sandale. Pantofii cu toc erau prea pretențioși, iar balerinii mă făceau să n-am încredere în mine – lucru de care aveam mare nevoie. Am ales în cele din urmă niște pantofi simpli, nude, cu talpă ortopedică, și o rochie albastră, petrecută. Ca bijuterii, mi-am păstrat cerceii cu diamante și verigheta, dându-l jos pe cel de logodnă, care era mai extravagant. Știam că era ridicol de superficial să mă concentrez pe aparențe într-un asemenea moment, editând astfel micile detalii, dar eram și de părere că prima impresie contează, și voiam să-i arăt respect fără să fiu câtuși de puțin ostentativă.
Compensând pentru traficul din Nashville și pentru propria-mi tendință
de a întârzia, am ajuns la Five Points cu douăzeci de minute mai devreme, găsind liber unul din cele trei locuri de parcare din fața clădirii care adăpostea cafeneaua din East End. Nu mai fusesem niciodată înăuntru, însă
trecusem pe acolo de nenumărate ori și-mi aduceam aminte de ceea ce-mi spusese Finch cândva, cum că localul mai era cunoscut și drept Locul de Joacă. Înțelegeam și de ce. Pe peretele din spate, rafturile simple din lemn și oțel erau pline cu jocuri de societate, multe dintre ele vechi și toate la dispoziția clienților. Alături, un cuplu mai în vârstă juca Battleship. Păreau să fie la începutul relației, cât se poate de fericiți. La alte mese stăteau clienți singuri, majoritatea dintre ei cu laptopuri sau cu ceva de citit.
M-am așezat la o coadă foarte scurtă, citind meniul scris cu cretă colorată
pe o tablă. Am comandat un latte și o brioșă cu ciocolată albă și cartof dulce care arăta interesant, dar pe care știam că probabil nu puteam să o mănânc din cauză că-mi simțeam stomacul ghem. Am plătit, lăsând un dolar în borcanul cu bacșiș pe care scria: Ți-e frică de rest? Lasă-l aici! Apoi m-am dat într-o parte, așteptând ca acel barista tatuat să-mi prepare băutura.
Uitându-mă în jur, am observat decorul industrial de pe tavan, podeaua din ciment vopsită în verde, lumina soarelui pătrunzând prin ferestrele înalte, din blocuri de sticlă. Locul era atât de plăcut, cu o atmosferă diferită de cea de la Starbucks și de la celelalte cafenele din cartier. După ce a fost gata, mi-am luat latte-ul de pe tejghea și brioșa pe care o încălziseră la microunde și VP - 86
pe care o puseseră pe o farfurie și m-am așezat la o masă de lângă perete, în apropierea colțului cu jocuri. Stăteam pe scaunul care dădea spre ușă, sorbindu-mi cafeaua și așteptând.
La trei și jumătate fix, un bărbat de înălțime medie și bine făcut a intrat în cafenea și s-a uitat în jur. Arăta puțin cam prea tânăr ca să aibă un copil adolescent, dar clar mi-a citit bine limbajul corporal, pentru că a dat din cap, l-a lăsat în pământ și a pornit înspre mine. Cu păr șaten și perciuni, cu o barbă nerasă de câteva zile și cu o bărbie puternică, chiar arăta ca un tâmplar. O secundă mai târziu, stătea în dreptul mesei mele, uitându-se fix la mine. Eu m-am ridicat numaidecât.
— Tom? am făcut eu.
— Da, a răspuns el pe o voce joasă, gravă.
Nu a dat să întindă mâna, nici să zâmbească, nimic din lucrurile obișnuite pe care le-ar face cineva atunci când se întâlnește cu altcineva, și totuși nu era nimic la el care să-mi pară ostil. Purtarea lui îmi oferea puțină ușurare și, totodată, era mai tulburătoare decât furia. Nu-mi oferea niciun punct de pornire.
— Bună, am zis eu, netezindu-mi rochia cu palmele. Eu sunt Nina.
