Treizeci de minute mai târziu, eu și Kirk eram așezați la o masă
VP - 80
confortabilă de la parterul restaurantului, care era amplasat într-o casă din secolul al XIX-lea din Rutledge Hill. Încă nu-mi spusese ce se întâmplase, ținându-mă în suspans și insistând să bem mai întâi un pahar cu vin. Aveam emoții, dar speram la vești bune, în timp ce vorbeam cu chelnerița, hotărându-ne asupra comenzii – un burger pentru el și creveți cu fiertură de porumb pentru mine, și câte un pahar cu vin pentru amândoi.
De cum a plecat, am zis:
— În regulă, Kirk, acum poți să-mi spui?
El a încuviințat din cap și a tras adânc aer în piept.
— Așa… A ajuns la noi chiar după ce ai plecat tu. Ne-am dus în biroul meu și am făcut puțină conversație… Apoi am trecut la subiect. La început, a fost cam sensibil, dar apoi i-am servit-o direct.
— Adică?
— Adică… I-am spus cât de rău îi pare lui Finch. Și nouă.
— Și ce a zis?
— Sincer, nu prea multe. Era destul de tăcut. Dar cred că a fost de acord să rezolvăm problema în privat…
— Serios? am făcut eu, puțin mai mult decât surprinsă.
— Da.
— Asta înseamnă că nu vrea să se ajungă în fața Consiliului de Onoare?
— Corect, a aprobat Kirk, în timp ce chelnerița ne-a adus două chifle la masă.
El a început să ungă una cu unt, arătând cât se poate de încrezut.
— Dar… cum? De ce? am întrebat eu. A fost pur și simplu de acord cu tine?
— Ei bine, să zicem că i-am dat un mic… stimulent…
Eu m-am uitat la el, cu inima strânsă.
— Ce fel de stimulent?
— Unul financiar, a răspuns el, ridicând din umeri.
— Poftim?
— Cum adică poftim? I-am dat niște bani, a spus el, lipsit de expresie. Nu-i mare lucru.
— Doamne Dumnezeule! Cât i-ai dat? am întrebat eu.
El a ridicat din nou din umeri și a rostit în barbă:
— Cincisprezece mii de dolari.
Eu am dat din cap, scăpând un scâncet.
— Te rog, spune-mi că glumești.
— O, haide, Nina, expresia feței lui confirmând faptul că nu era o glumă.
Nu crezi că viitorul fiului nostru face cincisprezece mii?
— Nu e vorba de sumă, am zis eu. Dacă am discuta despre asta, m-aș
VP - 81
gândi că suma e mică…
— Cincisprezece mii sunt mulți bani pentru o persoană obișnuită, m-a întrerupt el, mereu un om din popor când îi convenea lui. Iar tipul este tâmplar de meserie.
— Nu asta e ideea! am strigat eu. M-am uitat în jur, asigurându-mă încă o dată că nu mai era nimeni în jur, dar chiar și așa mi-am coborât glasul. Ideea este că i-ai dat bani ca să tacă.
El și-a dat ochii peste cap și mi-a zâmbit de sus.
— Nu suntem într-un film cu gangsteri, Nina. Nu i-am dat bani ca să tacă.
Nu i-am cerut să ascundă nimic.
— Și atunci care e scopul?
— Ei bine, în primul rând, este un simbol al părerii noastre de rău. În al doilea rând… este un stimulent.
