— Stimulent pentru ce?
— Stimulent să îi spună lui Walt că nu vrea ca această chestiune să ajungă
dinaintea Consiliului de Onoare.
— Chiar i-ai spus asta? am întrebat, dezaprobarea mea crescând cu fiecare secundă.
— N-a fost nevoie. Era de la sine înțeles. Ascultă, Nina, a continuat el, tipul a luat banii de bunăvoie și cât se poate de bucuros.
— I-ai dat cincisprezece mii bani gheață?
— Da. Și repet – i-a luat. A fost o înțelegere reciprocă, desigur. Ca un contract.
Am strâns din buze, gândindu-mă la vorbele lui. Greșea din atâtea puncte de vedere, încât nici nu știam de unde să încep.
— Cum rămâne cu Finch? O să-i spui și lui despre acest contract? am întrebat eu.
— Nu aveam de gând, a răspuns el. Cred că ar fi mai bine să nu-l implicăm în asta.
— Să nu implici tocmai persoana care a provocat, cu mâna lui, toată
această problemă?
— Nu îl implic în soluție. Nu în pedeapsă. O să fie pedepsit, Nina. Îți aduci aminte?
— Bine, dar dacă se află? Dacă Finch află că tatăl lui a făcut ceva necinstit?
Și că mama lui a fost de acord cu tărășenia?
El a scuturat din cap.
— Nicio șansă. Tipul ăsta nu o să vorbească… Gândește așa: când strecori cuiva o bancnotă de cincizeci la un restaurant, ca să obții o masă, strigă în gura mare? Nu. Pentru că e necinstit pentru ambele părți.
— Deci recunoști că e necinstit?
VP - 82
— Vrei să recunosc? a spus el, ridicând din umeri. Bine, recunosc. A fost puțin necinstit. Dar am făcut-o pentru o cauză nobilă. Am făcut-o pentru Finch. Și a funcționat.
— De unde știi că a funcționat?
— Pentru că a luat banii, Nina… Iar înainte de asta, îmi spunea mie cum că
brazilienii nu sunt hispanici. Și cum că fiica lui e americancă. Bla, bla… Era cu nasul pe sus. Dar apoi i-am dat banii și să vezi ce ți l-am pus cu botul e labe.
Deci, spune-mi, Nina, a funcționat?
Cum eu nu am zis nimic, și-a răspuns singur la întrebare:
— Da, a funcționat. Poți să stai acolo și să faci pe sfânta cât vrei, dar, în sufletul tău, trebuie să recunoști că a meritat.
Eu l-am privit lung, cu gândurile învălmășite și mintea vraiște. O foarte mică și vinovată parte din mine era ușurată că tatăl Lylei fusese complice. Și pe urmă, aveam de ales? Nu puteam să-l fac să ne dea banii înapoi.
— Lăsând asta la o parte, chiar cred că a venit momentul ca Finch să-i ceară Lylei scuze. Față în față, am zis, în timp ce ospătăriță ne turna vinul în pahar.
M-am oprit, cât timp Kirk l-a gustat și l-a aprobat, apoi am continuat când fata a plecat.
— Și aș vrea să stăm toți trei împreună și să vorbim mai în amănunt…
despre tot. Mă evită de două zile… ba chiar mai mult… Și nu-mi dau seama dacă îi pare rău sau dacă e bosumflat, am zis, ușor gâtuită de emoție. Nu pot ști ce e acum în sufletul lui.
— Regretă, Nina. Și știi că are o inimă bună… O să trecem peste asta, îți promit.
Îmi venea să spun că am crezut și eu că Finch avea o inimă bună – doar că
Julie avea dreptate: copilul dulce pe care îl știam cândva nu ar fi făcut niciodată asta unei fete. Nimănui. Pur și simplu nu avea sens.
Dar ceva în felul cum mă privea Kirk era atât de liniștitor și de puternic, încât n-am putut să-l contrazic. În schimb, cel puțin pentru moment, mi-am pus încrederea în soțul meu, sperând că avea dreptate. Și că noi trei vom reuși să trecem, cumva, peste asta.
∵
În noaptea aceea, am încercat să vorbesc cu Finch. Eu împreună cu Kirk.
Însă el a insistat că avea de învățat pentru un test. Putem s-o lăsăm pe mâine? Am cedat, iar Kirk s-a dus la culcare devreme, declarând că e obosit.
Am încercat să fac și eu același lucru, doar că am rămas în pat, lângă el, trează de-a binelea și mai neliniștită ca oricând.
Pe la miezul nopții, m-am ridicat din pat, m-am dus în biroul meu și am scos dintr-un sertar dosarul cu Windsor. Am dat la litera V și am găsit fișa VP - 83
