— Da, am răspuns eu. Chiar a fost.

— Acum, dacă l-ai lăsa pe Walt să se ocupe de asta… Vocea i s-a pierdut, dându-mi seama că nu avea curajul să rostească de fapt cuvintele: Te mituiesc.

Ca un ultim gest fals, am încuviințat din cap, am zâmbit, apoi l-am lăsat bucuros să mă conducă la ușă.

VP - 78

Capitolul 10

Nina

Kirk s-a întors acasă de la aeroport cu doar treizeci de minute înainte de întâlnirea cu tatăl Lylei. În timp ce despacheta, pendulând între dulap și baie, am încercat să-l trag de limbă. L-am întrebat ce avea de gând să îi spună lui Thomas Volpe – și dacă era sigur că nu voia să rămân și eu cu ei.

Spre ușurarea mea vinovată, mi-a răspuns că e foarte sigur, apoi a adăugat că mai bine să nu intre în detalii.

— Nu vreau să pară că am repetat înainte, a spus el. Trebuie să-mi iasă

natural.

Am încuviințat din cap, fără să-l cred, dar răsuflând încă o dată ușurată.

Câteva minute mai târziu, am plecat din casă într-o stare ușoară de panică, încercând să mă distrag cu fleacuri, gândul îmi zbura la soțul meu, la cum ceea ce iubeam atât la el mai demult începuse acum să mă frustreze până peste poate. Trebuia să aibă dreptate. Trebuia să dețină controlul. Însă

în primii noștri ani, eu eram, ocazional, excepția de la regulă. Puteam să-l conving de ceva ce nimeni altcineva nu ar fi putut. Dacă nu din alt motiv, măcar pentru că formasem cândva un parteneriat. Eram egali.

Mi-am adus aminte de un episod din copilăria lui Finch, când el și un prieten de-al lui băgaseră urechile unui pui de cocker spaniel al vecinului în vopsea albastră. Negase acest lucru, în ciuda dovezilor covârșitoare care demonstrau contrariul, inclusiv petele de culoare albastră găsite pe adidașii lui micuți de la Nike. Eu și Kirk ne-am certat în privința abordării problemei; el era în favoarea aplicării unei forțe brute ca să extragă mărturisirea. Însă

eu îl convinsesem să mă lase să aplic mai întâi metoda mea. Ne-am așezat toți trei la masa din bucătărie și i-am zis lui Finch că o să-l iubim mereu, indiferent de ce se va întâmpla, și că e foarte important să spună adevărul.

— Eu am fost, mami! a recunoscut Finch în cele din urmă, izbucnind în lacrimi. Îmi pare foarte rău!

Încă îmi aduc aminte felul în care m-a privit Kirk, cum am făcut dragoste mai târziu și cum mi-a spus că alesese cea mai bună mamă pentru fiul lui.

Trecuse multă vreme de când nu mă mai privise așa.

∵

Cam o oră mai târziu, când eu încă eram prin oraș, cu treburi, Kirk m-a sunat și m-a întrebat dacă voiam să luăm prânzul împreună.

VP - 79

— Vai, atât de rău e? am spus eu, gândindu-mă cum Kirk nu avea niciodată timp să ia prânzul. Cel puțin, nu unul fără interes de afaceri.

— Nu, n-a fost rău deloc. De fapt, a mers grozav! a exclamat el, cu glas vesel.

— Serios? am făcut eu.

— Da. A decurs bine discuția. Îmi place de el.

— Dar lui… i-a plăcut de tine?

— Firește, a râs Kirk. Ce nu e de plăcut?

N-am luat în seamă întrebarea, cerându-i în schimb mai multe detalii.

— Îți povestesc mai multe când ne vedem. Ne întâlnim la club? a întrebat el, referindu-se la Belle Meade, clubul country de care aparțineam – la fel ca familia lui.

— Ăăă, am putea merge în altă parte? am spus eu, amintindu-mi de cum mă simțisem la club când începusem să ies cu Kirk și familia lui.

Fusese stânjenitor – personalul lingușitor, în cămășile lor albe, apretate, încăperile formale, pline de covoare orientale și mobilă veche și, cel mai mult dintre toate, membrii lui îmbrăcați în alb imaculat. Nu existase niciun membru de culoare până în 2012, iar aproape tot personalul era negru, deși, ca să fiu sinceră, după cum îmi spusese Kirk, mulți afro-americani fuseseră

invitați să se alăture clubului, însă refuzaseră. Nu puteam să pretind că nu-i înțelegeam.

Undeva pe parcurs, cedasem luxului, concentrându-mă mai puțin pe exclusivitate și mai mult pe frumusețea, serenitatea și avantajul de a fi membri. Puține erau săptămânile când nu petreceam măcar câteva ore acolo, fie jucând tenis, întâlnindu-mă cu Finch și Kirk la un grătar fără

pretenții pentru cină sau bând ceva cu prietenii mei pe veranda care dădea înspre terenul de golf.

— Ai ceva împotriva clubului acum? a întrebat Kirk, de parcă mi-ar fi citit gândurile.

— Nu, am zis. Doar că nu mă simt în stare să socializez. Având în vedere tot ce s-a întâmplat…

— În regulă, a spus el, cedând mai ușor decât îmi închipuisem că o va face. Vrei să sun la Etch sau la Husk?

Probabilitatea de a ne întâlni și la acele restaurante cu cineva cunoscut era destul de mare, dar nu voiam să fiu dificilă. Plus de asta, îmi plăcea enorm la Husk. Cred că era restaurantul meu preferat din oraș. Așa că i-am spus lui Kirk că ne vedem acolo.

— Super! Pe curând!

∵