— Miercuri la prânz, am zis, sperând să nu pice deloc bine pentru el. Să
fie nevoit să încerce să prindă un avion mai devreme.
A ezitat, apoi a răspuns:
— În regulă. E bine. Aterizez la unsprezece. Putem să ne întâlnim la doisprezece jumătate, ca să fim siguri?
— Bine, am zis.
— Super. Poți să-ți dau adresa mea?
— Da, trimite-mi-o printr-un mesaj. Și data viitoare nu-ți mai ascunde VP - 72
numărul.
Trăisem în Nashville toată viața, văzusem multe case impresionante și știam după adresa familiei Browning că locuința lor din Belle Meade avea să
fie foarte frumoasă. Dar tot am fost uimit din cale-afară când am intrat pe aleea lor, lungă, mărginită de un gard viu, și am văzut un conac în stil Tudor din cărămidă și piatră, așezat în acel decor de poveste. Sunt un mare fan al caselor vechi și n-am putut să nu admir detaliile arhitecturale ale acesteia.
Acoperișul abrupt din ardezie și frontoane în cruce. Încadratura din lemn, pe jumătate la vedere. Ferestrele înguste, înalte, pătate și plumbuite. Am coborât din mașină, am închis portiera și m-am apropiat de uriașele uși duble din mahon, sculptate elaborat și flancate de felinare pâlpâitoare. M-am cutremurat gândindu-mă la factura de gaze, ca să nu mai spun de ipotecă, apoi mi-am amintit că oameni ca aceștia probabil că nici măcar nu aveau ipoteci.
Am ajuns pe verandă, încercând să-mi dau seama exact ce anume simțeam. Eram la fel de supărat cum fusesem tot drumul până aici, dar acum mai era ceva. Eram intimidat? Nu. Invidios? Deloc. Îi detestam pentru averea lor? Câtuși de puțin. Privirea mi-a căzut pe sonerie și atunci am știut: era atât de previzibil faptul că băiatul bogat se purtase urât cu fata săracă și uram să fac parte din clișeul ăsta. Sincer, eram cu atât mai furios pe lipsa de empatie a tatălui acelui ticălos. Cine altcineva dacă nu un idiot absolut ar cere unui străin să vină acasă la el, mai ales dacă locuința arăta așa și mai ales dacă tocmai progenitura lui greșise cu ceva? Căutase informații despre mine sau Lyla? Știa oare că era unul dintre puținii copii de la Windsor care primea ajutor financiar? I-ar fi luat cam zece secunde de căutat pe Google ca să descopere că eram tâmplar (probabil genul pe care l-ar angaja, ca mai apoi să-l muncească până la moarte) – ceea ce însemna că fie nu îl deranjase, fie mă căutase și nu-i păsa nici cât o ceapă degerată de cum mă simțeam.
Nici nu știam ce era mai rău, dar îl uram mai mult cu fiecare secundă care trecea.
Cu o povară grea atârnându-mi pe umeri, am apăsat soneria, apoi am ascultat zgomotul formal răsunând în interior. Au trecut cel puțin treizeci de secunde, timp în care mi-am reamintit că toți oamenii ăștia ne aveau la mână cu bani. Eu eram cel care avea principii înalte și puterea care venea odată cu ele.
În cele din urmă, ușa a fost deschisă, iar în prag stătea o latino-americană
în vârstă, care mi-a spus să poftesc înăuntru până îl aduce pe domnul Browning. Întreaga scenă era atât de clasică – mai ales când „Domnul Browning” s-a materializat numaidecât în spatele ei. Clar ar fi putut să-și deschidă ușa și singur, dar a vrut să aibă o femeie de culoare care să o VP - 73
deschidă pentru el. Trebuia să se arate important cu orice preț, lucru care era, desigur, deviza vieții lui.
Apoi, fără să-i mulțumească sau să o prezinte, a dat-o la o parte și i-a luat locul. Uram totul la această apariție. Tenul lui rumen – ca și cum băuse pe terenul de golf. Părul dat cu gel, prea negru ca să fie culoarea lui naturală.
Tricoul roz din bumbac, desfăcut cu doi nasturi prea mult.
— Bună, Tom! m-a salutat el, întinzându-mi mâna, vocea lui puternică de membru de fraternitate potrivindu-se cu strânsoarea stupid de fermă. Eu sunt Kirk Browning. Te rog, intră.
Am dat din cap și m-am silit să-i răspund la salut, în timp ce el s-a dat la o parte ca să mă lase să intru. Am privit în de jur-împrejurul holului, surprins de decorul contemporan. O pictură uriașă și abstractă, de un albastru pal, atârna deasupra unui dulap negru și lăcuit. Nu era pe gustul meu, dar trebuia să recunosc că era destul de impresionant.
— Îți mulțumesc mult că ai venit, a spus Kirk, radiind de-a dreptul.
Mergem în biroul meu să discutăm?
— În regulă, am răspuns eu.
El a încuviințat din cap, conducându-mă printr-un salon formal, de-a lungul unui coridor lat și apoi într-un birou întunecat, cu lambriuri, decorat cu căprioare și păsări împăiate – încă o abatere radicală de la design.
— Bine ai venit în peștera mea, a spus el, chicotind.
Eu am zâmbit scurt, în timp ce el mi-a făcut semn spre barul aprovizionat din plin.
— Prea devreme pentru un scotch? E cinci după-amiaza pe undeva, nu?
— Nu, mulțumesc, am zis. Dar tu poți să bei, dacă vrei.
El a ezitat, ca și cum chiar stătea pe gânduri dacă să bea singur sau nu, apoi a decis că nu. Mi-a făcut apoi semn către două fotolii care parcă pluteau în mijlocul încăperii. Aveam sentimentul că fuseseră aranjate special acolo și m-am simțit ciudat.
— Te rog, a spus el. Ia un loc.
Am ales fotoliul care dădea spre ușă, cu spatele la șemineul pe gaz. Firește că fraierul nu era să ardă lemne adevărate, mi-am zis eu, în vreme ce el s-a așezat, cu picioarele perfect paralele. Pantalonii i s-au ridicat doar atât cât să
îi dezgolească gleznele. Fără șosete la mocasinii eleganți – tipic celor din Belle Meade.
— Deci, Tom, îți mulțumesc în primul rând că ai venit, a spus el, exagerând pronunția numelui meu cu un ton mai jos.
Eu am dat din cap, dar nu am zis nimic, hotărât să îi îngreunez situația.
— Sper că nu te rețin din treabă?
Eu am ridicat din umeri și am spus:
VP - 74
— Sunt flexibil… liber-profesionist.
— Aha, a făcut el. Și cu ce te ocupi mai exact, Tom?
