— În regulă, am văzut-o, a spus.
— Și? am întrebat, pregătindu-mă de răspunsul ei.
— Și e într-adevăr de rău, Nina.
— Știu.
Ochii mi s-au umezit, deși nu eram sigură dacă din cauza rușinii sau a tristeții.
De la celălalt capăt al firului, tăcere – ceva neobișnuit pentru noi, sau cel puțin o tăcere stânjenitoare. În cele din urmă, și-a dres glasul și a spus:
— Sunt surprinsă că Finch a făcut așa ceva… întotdeauna a fost un copil VP - 68
atât de bun…
Am auzit-o folosind timpul trecut – lucru care mi-a provocat și mai multe lacrimi – și m-am gândit la cât timp petrecusem împreună noi trei, pe când era Finch mic. În acei ani, mergeam la Bristol o dată sau de două ori pe lună, de fiecare dată când Kirk era plecat mai mult de o zi sau două și, deși stăteam la părinții mei, Finch voia mereu să mergem să o vedem pe mătușa Julie. Cu ocazia unei vizite, pe când Julie se chinuia cu infertilitatea, mi-a spus că Finch îi oferea o senzație de pace. Și chiar dacă nu va putea avea copiii ei, întotdeauna îl va avea pe finul ei. Atât de adevărată și de specială
era legătura lor.
Chiar și după ce s-au născut fiicele ei gemene, Paige și Reece, iar Finch avea vreo cinci ani, tot ne vedeam des, incluzând o săptămână pe plajă în fiecare vară. Finch se purta atât de frumos cu fetele, petrecând răbdător ore întregi cu ele jucându-se în nisip, clădind castele, săpând gropi și lăsându-se îngropat de ele, când el ar fi preferat să facă surf.
Am întrebat-o acum ce ar face dacă li s-ar întâmpla ceva asemănător fetelor.
Ea a ezitat, apoi a spus:
— Sunt abia în clasa a șaptea. Nu pot să-mi închipui așa ceva… încă.
— Ba da, poți, am zis, pentru că imaginația bogată era unul dintre multele calități ale lui Julie, rezultatul unei empatii foarte evoluate.
— Ai dreptate, a spus, oftând. Ei bine… L-aș spânzura de boașe.
Răspunsul ei a fost ca un pumn în stomac, dar știam că ăsta era adevărul, iar acum începeam să mă tem că implicațiile juridice treceau dincolo de zidurile Windsorului.
— Ce vrei să spui cu asta, mai exact?
— Aș depune plângere, a spus ea, cu ceea ce părea să fie furie în glas.
Era supărată pe mine sau pe Finch? Sau pur și simplu era supărată pentru tânăra fată?
— Și ce acuzații i s-ar putea aduce? am întrebat-o eu încetișor.
Ea și-a dres glasul și a spus:
— Ei bine, e o lege nouă în Tennessee. Anul trecut a fost votat un nou proiect de lege cu privire la mesajele cu natură sexuală… Orice minor care trimite poze sugestive ar putea fi catalogat drept infractor sau agresor sexual pentru pornografie infantilă – ceea ce înseamnă că ar fi înscris în Registrul Agresorilor Sexuali până la vârsta de douăzeci și cinci de ani. De asemenea, mai înseamnă și că minorului i se va cere să raporteze acest lucru la toate joburile și înscrierile la facultate.
Nu mai puteam vorbi, căci de-acum plângeam în toată regula.
— Îmi pare rău, Nina, a spus ea.
VP - 69
— Știu, am îngăimat eu, sperând să nu-și dea seama cât de supărată eram de fapt.
— Firește… Adam ar putea încerca să mă convingă să nu depun plângere, a continuat ea, referindu-se la soțul ei – un pompier calm și echilibrat care, întâmplarea făcea, ieșea ocazional cu fostul meu iubit din liceu, Teddy, acum polițist.
— Și de ce nu?
— Nu știu. Presupun că ar zice să lăsăm problema în seama școlii. Din câte cred eu, nu o să ajungeți la tribunal cu asta… La câți bani plătiți voi pentru școală, cred că tatăl fetei o să îi lase cel mai probabil pe ei să
gestioneze situația.
— Poate, am zis eu.
Ea a oftat și a spus:
— Finch i-a cerut scuze fetei?
— Nu, nu încă.
— Ei bine, asta trebuie să se întâmple oricum…
— Știu. Ce altceva crezi că ar trebui să mai facă?
— Ei bine… să vedem… Dacă una dintre fetele mele ar păți așa ceva din cauza unui coleg de școală? a gândit ea cu voce tare.
— Nu or să pățească niciodată așa ceva, am zis, gândindu-mă că nu erau deloc genul de fete rele.
— Da… dar nu se știe niciodată, a răspuns ea. Era o afirmație generală, dar îmi dădeam seama că încerca să mă liniștească. Oricum… nu știu exact ce aș face… Dar știu că nu l-aș lăsa să scape basma curată.
