I s-a luminat fața.

— Știam eu! a exclamat, ca și cum cazul era acum închis.

— Mama ei e braziliancă.

Zâmbetul lui s-a transformat în confuzie, iar eu am continuat:

— Deci cred că voiai să spui latino-americană. Hispanic este o denumire care îi include doar pe spanioli și pe alți vorbitori de limba spaniolă. Și sunt sigur că știi că limba oficială a Braziliei este portugheza.

VP - 76

Toate aceste informații le aflasem în ultimele luni de la Lyla, care căutase să afle și să-și înțeleagă precis originile.

— Foarte interesant, a spus el, eu având senzația că fie mă privea de sus, fie încerca să găsească o lumină bună în care să și-l pună pe fiu-său. Deci…

Brazilienii au o naționalitate diferită?

— Brazilienii pot avea orice naționalitate, Kirk, am pronunțat eu lent cuvintele, de parcă aș fi vorbit cu un retardat. Ceea ce era cam adevărat. La fel ca americanii, am adăugat.

— Aha, da, corect, a spus el. Are logică. Deci Lyla e albă?

— În mare parte, am spus, nedorind să-i acord acestui bărbat informații cu privire la propria ei descendență. Nici măcar nu știam care era aceea, în afară că mama lui Beatriz era braziliancă de origine portugheză și albă, iar tatăl ei era o pătrime negru. Ceea ce însemna că Lyla era o șaisprezecime africano-braziliană.

— În mare parte?

— Ascultă. Concluzia este că, deși mama Lylei a avut, la un moment dat Carte Verde, Lyla este sută la sută americancă, am răspuns eu.

— Minunat, a făcut el. Pur și simplu minunat.

— Ce anume? am întrebat eu.

— Totul, a făcut el. Faptul că mama ei a venit aici. Că la Windsor se găsește o astfel de diversitate culturală…

— Chiar nu cred că e cine știe ce diversitate culturală… Dar e o școală

grozavă, într-adevăr. Am fost foarte impresionat de cadrele universitare. Și de director, am zis eu, intenționat.

Kirk a încuviințat din cap.

— Da. Walt e foarte bun în ceea ce face. Și trebuie să recunosc că e pus într-o situație dificilă momentan. Cu acest incident… Și cred că ar fi mai bine pentru toată lumea să rezolvăm această situație în privat…

— În privat? am întrebat eu, știind exact unde voia să ajungă.

— Da, între cele două familii. Te asigur că Finch va fi aspru pedepsit… și am vrea să ne revanșăm față de amândoi pentru… pentru timpul pierdut… și pentru neplăcerile create ție și fiicei tale.

M-am uitat la el, nevenindu-mi să cred, în vreme ce el s-a dus la birou, a deschis un sertar și a scos un plic alb, lung. S-a întors și mi l-a întins, iar eu mi-am văzut numele scris pe el, și m-a încercat atunci un sentiment contradictoriu. Să-l pocnesc pe tipul ăsta drept între ochi? Sau să iau plicul cu bani și să fug? Voiam măcar să știu cu cât își închipuia el că ne poate cumpăra. Poate că până la urmă își făcuse temele și aflase că eram tâmplar.

Poate chiar a presupus că sunt un tâmplar „hispanic”. Poate că avea mai multe plicuri în sertar. Plicul numărul unu pentru muncitorul de etnie VP - 77

diferită. Plicul numărul doi pentru funcționarul alb. Numărul trei pentru tipul îmbrăcat în costum. Să-l pocnesc sau să fug? Să-l pocnesc sau să fug?

Parcă ar fi trebuit să fie un instinct, și nu o alegere?

În orice caz, am ales să fug, ridicându-mă să iau plicul de la el. Punându-l în buzunarul de la spate, mi-am dat seama că era foarte gros. Foarte gros.

O expresie de ușurare vizibilă a apărut atunci pe fața lui Kirk.

— Mă bucur că am avut această discuție, Tom, a spus el. Consider că a fost foarte, foarte constructivă.

— Da, am răspuns eu. Chiar a fost.

— Acum, dacă l-ai lăsa pe Walt să se ocupe de asta… Vocea i s-a pierdut, dându-mi seama că nu avea curajul să rostească de fapt cuvintele: Te mituiesc.

Ca un ultim gest fals, am încuviințat din cap, am zâmbit, apoi l-am lăsat bucuros să mă conducă la ușă.

VP - 78

Capitolul 10

Nina

Kirk s-a întors acasă de la aeroport cu doar treizeci de minute înainte de întâlnirea cu tatăl Lylei. În timp ce despacheta, pendulând între dulap și baie, am încercat să-l trag de limbă. L-am întrebat ce avea de gând să îi spună lui Thomas Volpe – și dacă era sigur că nu voia să rămân și eu cu ei.

Spre ușurarea mea vinovată, mi-a răspuns că e foarte sigur, apoi a adăugat că mai bine să nu intre în detalii.

— Nu vreau să pară că am repetat înainte, a spus el. Trebuie să-mi iasă

natural.

Am încuviințat din cap, fără să-l cred, dar răsuflând încă o dată ușurată.

Câteva minute mai târziu, am plecat din casă într-o stare ușoară de panică, încercând să mă distrag cu fleacuri, gândul îmi zbura la soțul meu, la cum ceea ce iubeam atât la el mai demult începuse acum să mă frustreze până peste poate. Trebuia să aibă dreptate. Trebuia să dețină controlul. Însă

în primii noștri ani, eu eram, ocazional, excepția de la regulă. Puteam să-l conving de ceva ce nimeni altcineva nu ar fi putut. Dacă nu din alt motiv, măcar pentru că formasem cândva un parteneriat. Eram egali.

Mi-am adus aminte de un episod din copilăria lui Finch, când el și un prieten de-al lui băgaseră urechile unui pui de cocker spaniel al vecinului în vopsea albastră. Negase acest lucru, în ciuda dovezilor covârșitoare care demonstrau contrariul, inclusiv petele de culoare albastră găsite pe adidașii lui micuți de la Nike. Eu și Kirk ne-am certat în privința abordării problemei; el era în favoarea aplicării unei forțe brute ca să extragă mărturisirea. Însă

eu îl convinsesem să mă lase să aplic mai întâi metoda mea. Ne-am așezat toți trei la masa din bucătărie și i-am zis lui Finch că o să-l iubim mereu, indiferent de ce se va întâmpla, și că e foarte important să spună adevărul.

— Eu am fost, mami! a recunoscut Finch în cele din urmă, izbucnind în lacrimi. Îmi pare foarte rău!

Încă îmi aduc aminte felul în care m-a privit Kirk, cum am făcut dragoste mai târziu și cum mi-a spus că alesese cea mai bună mamă pentru fiul lui.

Trecuse multă vreme de când nu mă mai privise așa.

∵

Cam o oră mai târziu, când eu încă eram prin oraș, cu treburi, Kirk m-a sunat și m-a întrebat dacă voiam să luăm prânzul împreună.