— Sunt tâmplar, am zis.

— O, uau, asta e super! a spus el, vocea și expresia feței emanând condescendență. Se spune că cei mai fericiți oameni lucrează cu mâinile. Aș

vrea să fi fost și eu mai… dibaci. S-a uitat în jos la palmele deschise, care erau fără îndoială pe cât de fine, pe atât de inutile. Nu mă pricep nici să schimb un bec!

Am rezistat tentației de a-l întreba câți angajați avea pentru a face asta în locul lui, însă apoi mi-am zis că nu am nimic de pierdut.

— Probabil ai pe cineva pentru asta? am zis eu.

El a părut puțin uimit, apoi și-a revenit numaidecât.

— De fapt, soția mea, Nina, se pricepe la de-astea, dacă îți vine să crezi.

— La schimbat becuri? am făcut eu, ridicând din sprâncene.

— A, nu… voiam să spun… la tot felul de treburi casnice… Îi plac. Dar da, pentru cele mai complicate, avem un meseriaș. Priceput tip. Larry, a răspuns el, ca și cum noi, meseriașii, ne cunoșteam toți între noi.

Eu am privit în jur și am întrebat:

— Și, soția ta unde este? O să ni se alăture?

El a scuturat din cap.

— Din păcate, are o altă obligație.

— Păcat, am făcut eu, indiferent.

— Da, a spus el, dar de fapt mă gândeam că e mai bine dacă putem vorbi…

știi tu… ca de la bărbat la bărbat.

— Corect. De la bărbat la bărbat, am repetat eu.

— Deci, Tom, a spus el după ce a tras o gură de aer, dă-mi voie să încep prin a-mi cere scuze în numele fiului meu. Poza pe care a făcut-o fiicei tale nu are absolut nicio scuză.

Eu am mijit ochii, prefăcându-mă confuz și dându-i de înțeles că voiam să

continue.

— A fost oribil… Și crede-mă, Finch înțelege și el asta acum.

— Acum? am făcut eu. Deci până acum nu a înțeles? Când a postat-o, de exemplu?

— Ei bine, a reluat Kirk, ridicându-și mâinile, cu palmele în sus. Să ne înțelegem, nu a postat nimic…

— A, pardon, am făcut eu, o expresie pe care nu o mai folosisem niciodată.

Nu a înțeles că e greșit să trimită poza prietenilor lui?

Nu avea cum să răspundă negativ la această întrebare, m-am gândit eu, dar firește că fix așa a făcut.

— Nu, a spus el, nu la început, cel puțin. Nu s-a gândit deloc. Știi cum sunt VP - 75

adolescenții… Dar acum a priceput. Acum și-a dat seama pe deplin de ce a făcut. Și regretă. Foarte, foarte mult.

— Lylei i-a spus asta? am întrebat, fiind sigur de răspuns.

— Ei bine, nu încă. Vrea… dar i-am spus să aștepte până vorbesc cu tine.

Am vrut să-ți cer ție scuze mai întâi.

Mi-am dres glasul, alegându-mi cuvintele cu grijă.

— Ei bine, Kirk, am continuat eu, apreciez. Serios. Dar, din păcate, nu anulează ce a făcut fiul tău – scuze, cum îl cheamă?

— Finch, a zis el, dând din cap, bărbia aproape ajungându-i în piept. Îl cheamă Finch.

— A, da, așa e. Vine de la… Atticus Finch? am întrebat eu.

— Chiar așa! a exclamat el, rânjind. Să ucizi o pasăre căutătoare este cartea preferată a soției mele.

— Ha, și a mea! Închipuie-ți! am zis, desfăcându-mi brațele și plesnindu-mi coapsele într-un mod sarcastic.

— Uau, ce coincidență, o să-i spun! a făcut el, zâmbind. Deci, unde rămăsesem?

— Vorbeam despre ce i-a făcut fiul tău fiicei mele, Lyla.

— Da… și nu-ți pot spune cât de rău îi pare lui Finch pentru asta.

— Încearcă, am zis eu, zâmbind forțat. Cât de rău?

— O, foarte. Îi pare foarte, foarte rău. E devastat. Nu a putut să doarmă

sau să mănânce…

L-am întrerupt cu un hohot scurt de râs, simțind cum încep să-mi pierd cumpătul.

— Deci… stai așa. Încerci să… crezi că… Ar trebui să-mi pară mie rău pentru fiul tău?

— Nu, nu. Deloc. Nu asta am vrut să spun, Tom. Voiam doar să știi că

înțelege că a fost greșit ceea ce a făcut. Și că îi pare extrem de rău. Dar nu a vrut ca descrierea să sune așa cum a sunat. A vrut să fie doar… o glumă.

— Fiul tău obișnuiește să facă glume rasiste?

— Firește că nu, a spus el, începând, în sfârșit, să se simtă prost. Fiica ta este măcar… de origine hispanică?

— Nu.