— Și ce acuzații i s-ar putea aduce? am întrebat-o eu încetișor.

Ea și-a dres glasul și a spus:

— Ei bine, e o lege nouă în Tennessee. Anul trecut a fost votat un nou proiect de lege cu privire la mesajele cu natură sexuală… Orice minor care trimite poze sugestive ar putea fi catalogat drept infractor sau agresor sexual pentru pornografie infantilă – ceea ce înseamnă că ar fi înscris în Registrul Agresorilor Sexuali până la vârsta de douăzeci și cinci de ani. De asemenea, mai înseamnă și că minorului i se va cere să raporteze acest lucru la toate joburile și înscrierile la facultate.

Nu mai puteam vorbi, căci de-acum plângeam în toată regula.

— Îmi pare rău, Nina, a spus ea.

VP - 69

— Știu, am îngăimat eu, sperând să nu-și dea seama cât de supărată eram de fapt.

— Firește… Adam ar putea încerca să mă convingă să nu depun plângere, a continuat ea, referindu-se la soțul ei – un pompier calm și echilibrat care, întâmplarea făcea, ieșea ocazional cu fostul meu iubit din liceu, Teddy, acum polițist.

— Și de ce nu?

— Nu știu. Presupun că ar zice să lăsăm problema în seama școlii. Din câte cred eu, nu o să ajungeți la tribunal cu asta… La câți bani plătiți voi pentru școală, cred că tatăl fetei o să îi lase cel mai probabil pe ei să

gestioneze situația.

— Poate, am zis eu.

Ea a oftat și a spus:

— Finch i-a cerut scuze fetei?

— Nu, nu încă.

— Ei bine, asta trebuie să se întâmple oricum…

— Știu. Ce altceva crezi că ar trebui să mai facă?

— Ei bine… să vedem… Dacă una dintre fetele mele ar păți așa ceva din cauza unui coleg de școală? a gândit ea cu voce tare.

— Nu or să pățească niciodată așa ceva, am zis, gândindu-mă că nu erau deloc genul de fete rele.

— Da… dar nu se știe niciodată, a răspuns ea. Era o afirmație generală, dar îmi dădeam seama că încerca să mă liniștească. Oricum… nu știu exact ce aș face… Dar știu că nu l-aș lăsa să scape basma curată.

— Nu încercăm să-l scoatem pe Finch basma curată, am zis eu, înțepată.

— Serios? a făcut ea, părând sceptică. Și atunci de ce vrea Kirk să-l sune pe tatăl fetei?

— Ei bine, în primul rând, să-și ceară scuze, am zis, dorindu-mi să fi omis acea parte a povestirii – sau măcar bănuiala că soțul meu ar avea intenții manipulatoare.

La urma urmelor, nu-mi spusese nimic clar. Poate că într-adevăr intenționa să-și ceară scuze.

— Și în al doilea?

— Nu știu…

Din nou tăcere.

— Ei bine, a reluat Julie, cred că Finch e la o adevărată răscruce de drumuri… Și știu că Kirk se gândește la Princeton… Doar că sunt mai multe în joc aici.

Eram destul de sigură că știam la ce se referă, dar tot mă durea să aud, iar o parte din mine devenea și puțin urâcioasă. Chiar putea fi cam dură, în VP - 70

special când venea vorba de Kirk.

— Sunt sigură că o să se rezolve, a început ea. Și poate că nu ar trebui să

spun asta, dar…

— Atunci n-o face! am izbucnit eu. Poate e mai bine ca unele lucruri să le păstrezi pentru tine.

Acest schimb de replici era fără precedent pentru noi, dar, pe de altă

parte, la fel era și sentimentul că îmi punea la îndoială caracterul singurului meu copil. Finului ei. Dintr-un motiv sau altul, era mai ușor să mă

concentrez asupra acestui fapt decât asupra propriei îndoieli pe care o aveam în legătură cu caracterul lui.

— Bine, a spus ea, pe un ton mai blând, dar fără resentimente.

I-am spus că trebuie să închid și i-am mulțumit pentru sfat.

— Cu plăcere, mi-a răspuns. Oricând.

VP - 71

Capitolul 9

Tom

Luni seara, în timp ce spălam vasele rămase de la cină, am primit un telefon de la un număr ascuns. Ceva îmi spunea că trebuia să răspund. Am auzit vocea unui bărbat pe care nu-l recunoșteam spunând:

— Bună. Îl caut pe Thomas Volpe.

— Da, eu sunt Tom, am spus, oprindu-mă în loc.

— Bună, Tom. Sunt Kirk Browning. Tatăl lui Finch.

Preț de o secundă, am rămas fără cuvinte.

— Alo? a făcut el. Ești acolo?

— Da, sunt aici. Ce pot face pentru tine? am spus, încleștând pumnul și strângând telefonul cu cealaltă mână.

Replica lui a fost șmecheră și rapidă: