— O, pentru numele lui Dumnezeu! a strigat Kirk. Pentru treizeci de secunde de lipsă de judecată ar putea pierde optsprezece ani de muncă
grea?
— Kirk, a spus Walter, vocea și postura lui devenind pe dată mai impunătoare. Nu cunoaștem încă finalitatea acestei situații. Și nu știm nici ce ar face cei de la Princeton dacă Finch ar fi suspendat. De altfel, sunt sigur că
înțelegi gravitatea celor întâmplate, precum și natura rasistă a cuvintelor fiului tău.
Asta a fost. Cuvântul cu R. îl spusesem și eu – și încă cu glas tare lui Kirk și lui Finch – însă era mult mai rău auzit din gura altcuiva. Ochii mi s-au umezit instantaneu.
Kirk a inspirat adânc, încercând parcă să se adune.
— În regulă. Ei bine, putem să ne ocupăm în privat de asta? E în joc tot viitorul fiului nostru, Walt.
— Consiliul de Onoare este privat. Toate procedurile vor rămâne strict confidențiale.
— Da, dar vreau să zic… în privat-privat.
— Vrei să spui să nu implicăm Consiliul de Onoare deloc? a făcut Walter, ridicând din sprâncene.
— Da. Adică… dacă am vorbi direct cu părinții fetei?
Walter a dat să răspundă, apoi s-a oprit, după care a început iar:
— Ține de tine dacă vrei să vorbești cu tatăl Lylei, a spus el. Nu cred că va schimba ceva… Dar, din experiența mea, scuzele sincere nu strică niciodată
în astfel de situații… și nici în viață, în general.
În acel moment, am văzut cum Kirk descoperise o portiță prin care să
obțină ce voia. Cunoșteam prea bine expresia aia – licărirea din priviri, felul în care i se relaxase chipul.
— În regulă, atunci, a spus el, frecându-și palmele. O să-i sunăm părinții –
și vedem ce urmează.
Walter a încuviințat din cap, arătând cel puțin neliniștit.
— Locuiește cu tatăl ei, a spus el.
— Bun. Presupun că găsesc numărul lui în cartea de telefoane? a întrebat Kirk, foindu-se în scaun și uitându-se la ceas.
— Da, a răspuns Walter.
Eu m-am chinuit să găsesc ceva semnificativ de spus, ceva care să
compenseze tonul trufaș pe care îl căpătase deodată, însă părea să aibă
parte de un succes pe care eu nu-l puteam egala.
VP - 51
— În regulă, grozav, a spus el, ridicându-se brusc. Urăsc că trebuie să
grăbesc asta, dar am un avion de prins. Nu de alta, dar l-am amânat azi deja o dată pentru asta.
— Îmi pare rău că a trebuit să-ți schimbi planurile de călătorie, a spus Walter, fără să pară că i-ar părea câtuși de puțin rău.
Ne-am ridicat, în timp ce Kirk îi răspundea:
— Nu-ți face griji. Nicio problemă.
— Bun. Atunci, vă mulțumesc că ați venit, a spus Walter, dând mâna cu mine, apoi cu Kirk. În cele din urmă, s-a întors spre Finch: în regulă, tinere.
Poți să te întorci la ore.
— Da, domnule, a spus Finch, ridicându-se și el în picioare.
A aruncat o privire spre tatăl lui, după care s-a îndreptat puțin din umeri.
— Mai vrei să adaugi ceva, fiule? l-a îmboldit Kirk.
Finch a încuviințat din cap și a tras adânc aer în piept, mutându-și privirea dinspre tatăl lui spre Walter.
— Voiam doar să mai spun… că îmi pare foarte rău pentru toate problemele pe care le-am provocat și că sunt gata să înfrunt consecințele, oricare ar fi ele.
Cuvintele lui păreau sincere, iar eu am fost convinsă că îi părea într-adevăr și sincer rău. La urma urmelor, era și fiul meu. Trebuia să îi pară rău.
Dar în timp ce Walter a dat din cap și l-a bătut ușor pe umăr, am surprins o licărire de hotărâre în ochii lui Finch. Acel ceva care îl motiva și pe tatăl lui și care mă făcea să tremur pe dinăuntru.
