Am început și eu să merg mai repede ca să pot ține ritmul cu pasul lung și nervos al lui Kirk.

— Îl cheamă Walter, nu Walt.

— Cum zici tu.

— Și nu Walter e judecat aici. Ci Finch.

— Ba nu e nici el încă, a spus Kirk, ajungând în dreptul mașinii.

— Dar va fi supus unui proces… cred că asta e destul de clar, am zis, deschizând portiera. Mi-am aruncat geanta pe scaunul din dreapta, înainte să-mi îndrept umerii și să mă uit direct în ochii soțului meu.

— Mda, a făcut Kirk. Ceea ce e o prostie. Quarterman deja s-a hotărât asupra acestui fapt. Ca director, ar trebui să rămână imparțial. Până la urmă, și Finch e unul dintre studenții lui. Și a fost unul dintre condamnații pe viață.

Condamnat pe viață era cel care fusese la Windsor încă de la grădiniță –

spre deosebire de cei care veniseră în școala generală sau la liceu. Mă

bucurasem întotdeauna că Finch făcea parte din prima categorie, fie și numai de dragul continuității, dar mi-a fost jenă când am auzit asta în asemenea context.

— Da. Dar n-are ce să spună în apărarea lui. Zero, am zis eu. Am crezut că

asta e cât se poate de limpede.

— Bine, Nina, a făcut Kirk. Nu are nicio scuză. Dar a mărturisit și și-a cerut iertare. Suspendarea pur și simplu nu-și are rostul. Nu după ani buni de comportament desăvârșit. A fost doar o greșeală stupidă.

— Cred că alții vor considera diferit, am zis, întrebându-mă ce se califica pentru o suspendare, după el. În mintea mea, ce făcuse Finch era mai grav VP - 64

decât să fi trișat la un test, să fi băut pe proprietatea școlii sau să se fi bătut, care toate aveau drept rezultat suspendarea. Dar nu depinde de noi. Ci de cei de la Windsor.

— Ei bine, nu am de gând să las soarta lui Finch în mâinile câtorva profesori cu vederi radicale de stânga.

Mi-am mușcat buza, apoi am intrat în mașină. Încă simțeam privirea soțului meu asupra mea și nu aveam curajul să-i răspund.

— Nu cred că ai de ales de data asta, am zis eu în cele din urmă, ridicând privirea către el.

Era un concept străin lui Kirk – să existe ceva ce să nu poată controla – și, deși în trecut găsisem asta drept o calitate atrăgătoare, acum mă umplea de un dispreț vecin cu dezgustul. Am dat să închid portiera, însă Kirk a blocat-o.

— Fă-mi o favoare, a zis el.

Eu am ridicat din sprâncene, așteptând.

— Nu face nimic… Nu vorbi cu nimeni. Nici măcar cu Melanie.

— Melanie știe deja tot ce se întâmplă, am zis, gândindu-mă la cele șase discuții telefonice pe care le avusesem de sâmbătă noapte.

Bănuiam că, pe de-o parte, se simțea vinovată și era îngrijorată ca nu cumva să fie pedepsit în vreun fel și fiul ei. La urma urmelor, Beau dăduse petrecerea, iar ea și Todd puseseră la dispoziție, probabil fără voia lor, rezerva de băutură.

— Da, dar nu știe despre discuția pe care doar ce am avut-o, nu-i așa?

— Nu, am răspuns. Dar sunt sigură că o să sune și o să întrebe.

— Foarte bine, să întrebe. Dar nu-i da detalii… Lasă-mă pe mine să mă

ocup de asta pentru moment.

Aproape îl întrebasem ce voia să spună cu asta, dar eram destul de sigură

că știam deja. În următoarele douăzeci și patru de ore, îl și vedeam pe Kirk sunându-și toți prietenii avocați, construindu-și o apărare în cazul în care lucrurile nu aveau să iasă cum voia el. Apoi l-ar fi sunat pe tatăl Lylei, cerându-i să se întâlnească „față în față”. După care ar fi stabilit întâlnirea –

și l-ar fi convins în cele din urmă pe bărbat să „o lase baltă”. Rezultatul acela fiind „în avantajul tuturor”.

M-am întors douăzeci de minute mai târziu, iar acasă era neobișnuit de liniște. În orice altă zi, oamenii mișunau prin casă și pe proprietatea noastră.

Peisagiști și meseriași, băieții care curăță piscina și instructorii de pilates; bucătarul nostru ocazional, Troy, sau măcar Juana, menajera cu normă

întreagă, pe care o aveam de când lumea, chiar de când locuiam în vechea casă din Belmont, unde venea doar o dată pe săptămână.

Însă în după-amiaza asta nu era nimeni pe nicăieri, așa că a trebuit să

pierd o oră înainte să se întoarcă Finch de la școală. Acest rar prilej de VP - 65

solitudine mi-a oferit atât o senzație de ușurare, cât și de panică. Mi-am pus geanta pe jos în bucătărie și am vrut să-mi fac un sandviș, dar nu aveam poftă de mâncare. Așa că m-am dus în biroul meu, care servea drept „camera servitorilor” pe vremea când fusese construită casă, în anii ’20. Aici lucram eu pentru organizațiile caritabile, răspundem la mailuri sau îmi făceam cumpărăturile online.

M-am așezat la biroul încastrat, uitându-mă pe fereastră la grădina scăldată în lumina soarelui, mărginită de arbuști pitici și de hortensii albastre. Priveliștea era superbă și, de obicei, mă bine dispunea, mai ales în această perioadă a anului. Dar acum era ceva la ea care mă întrista.

Am tras obloanele și m-am uitat pe birou, căutând ceva cu care să-mi distrag atenția. Eram încă genul de fată care folosea pixul și hârtia, așa că

mi-am deschis agenda pentru a treia oară în aceeași zi, deși știam că nu aveam nimic în program în acea seară – ceva aproape la fel de neobișnuit precum casa noastră goală. Am închis la loc cartea legată în piele, apoi am ochit suportul de creioane, gândindu-mă dacă să scriu un bilet de mulțumire întârziat și unul și mai întârziat de condoleanțe. Nu am reușit să-mi fac avânt pentru niciuna, așa că m-am ridicat și am început să umblu aiurea prin casă.

Fiecare cameră era elegantă, imaculată și în perfectă ordine. Podelele de lemn străluceau. Pernele erau înfoiate și perfect aranjate. Orhideele de pe măsuțele de cafea din trei camere diferite erau în floare. Mi-am zis să țin minte să-i mulțumesc Juanei – ceva ce nu făceam destul de des – pentru munca depusă și atenția la detaliu. Casa noastră era absolut superbă.

Însă în comparație cu vederea de la fereastra biroului meu, frumusețea interiorului m-a tulburat și mai mult. Brusc, totul mi s-a părut o farsă și, trecând pe lângă camera majordomului, am simțit nevoia de a lua un obiect de cristal de pe rafturile luminate și de a-l sparge de bufetul din marmură, așa cum făceau oamenii în filme când erau cu adevărat supărați. În viața adevărată, însă, știam că satisfacția nu ar fi egalat efortul de a strânge cioburile. Ca să nu mai pomenesc de riscul de a mă tăia. Pe de altă parte, un drum până la secția de urgențe ar fi fost o diversiune numai bună, m-am gândit eu, întinzându-mă după un pocal de vin.

— Nu fi proastă! mi-am zis cu voce tare, lăsându-mi mâna să-mi cadă pe lângă trup.

M-am întors și m-am îndreptat de-a lungul holului înspre dormitorul cel mare, care fusese adăugat casei prin anii ’90. Privirea mi s-a oprit pe un șezlong de catifea albă pe care îl comandasem de un la magazin cu mobilă

Deco din Miami. Fusese o extravaganță – prea mulți bani cheltuiți indiferent de cum i-ai spune – însă îmi ziceam că o să-l folosesc des, să meditez sau să

citesc lungită pe el în fiecare dimineață. Din păcate, asta se întâmpla doar VP - 66

rareori. Mereu eram prea ocupată. Însă acum, m-am dus într-acolo și m-am așezat pe el, gândindu-mă la Kirk, la caracterul lui. Cum putea să mascheze cu o asemenea ușurință ce-i făcuse Finch Lylei? Fusese așa dintotdeauna?

Nu prea credeam, dar, dacă nu fusese, când se schimbase? De ce nu observasem? Ce altceva îmi mai scăpa?

M-am gândit la cât de des călătorea soțul meu și la cât de puțin contact intim aveam în perioadele acelea. Nu aveam un motiv serios să cred că m-ar înșela și, sinceră să fiu, părea prea absorbit de muncă pentru a-și bate capul cu vreo aventură. Dar tot îi puneam fidelitatea la îndoială cu o probabilitate de 80:20, scăzând-o apoi la 70:30, probabil ca urmare a faptului că cea mai bună prietenă a mea era avocată specializată în divorț.

Trecuseră câteva zile de când eu și Julie nu mai vorbiserăm, nici măcar printr-un mesaj, o pauză lungă pentru noi, dar trebuia să recunosc că și eu o evitasem, cel puțin la nivel subconștient. Nu că ar fi fost mai sfântă decât mine. În unele privințe, cel puțin, deși avea principii morale foarte ridicate, era persoana cea mai lipsită de prejudecăți. Dar încă de prin clasa a șaptea, întotdeauna îmi spunea drept în față ce credea. Motiv pentru care s-au iscat câteva certuri de-a lungul anilor, uneori rănindu-mi sentimentele cu caracterul ei tăios. Dar prețuiam relația noastră fără menajamente și o consideram cea mai adevărată calitate a unui bun prieten, mai importantă