VP - 47
scaune libere, care-l flancau pe Finch. Ne-am așezat, el trăgându-și un al patrulea scaun și închizând astfel cercul. S-a pus picior peste picior, și-a dres glasul și a început:
— Putem afirma că știm cu toții de ce ne aflăm aici, nu?
Kirk a răspuns cu un „Da!” puternic, care m-a făcut să mă rușinez.
Walter s-a uitat la Finch, care a răspuns și el:
— Da, domnule.
— Deci nu mai este nevoie să vă arăt fotografia făcută – și trimisă – de Finch unui alt student la Windsor, nu-i așa? Ați văzut-o amândoi? a întrebat el, uitându-se întâi la mine, apoi la Kirk.
Eu am încuviințat din cap, cu gâtul prea uscat ca să mai pot vorbi și dorindu-mi să fi acceptat paharul cu apă, în timp ce Kirk a răspuns:
— Da. Din păcate, am văzut fotografia. Finch a venit acasă sâmbătă seara și ne-a arătat-o. Era foarte spășit.
Eu l-am privit lung, uimită de interpretarea pe dos a situației și încă și mai contrariată de faptul că mințea în fața lui Finch. Dar nu pot spune că
eram șocată. Mai spusese o grămadă de minciuni înainte. Dacă stăteam să
mă gândesc, și eu la fel, deși în circumstanțe mult mai nevinovate decât asta.
— Prin urmare, cunoașteți și descrierea pe care a scos-o din condei, nu? a continuat Walter.
— Da. Deși nu a scos nimic din condei propriu-zis! a glumit Kirk.
— O figură de stil, a spus Walter, cu un zâmbet slab. Dar ați văzut-o, nu?
— Da, am spus eu încet, nervozitatea fiindu-mi acum înlocuită de rușine.
Walter și-a împreunat mâinile a rugăciune, cu degetele ridicate la buze, gânditor. O tăcere apăsătoare a umplut biroul. Eu m-am foit în scaun și am tras adânc aer în piept, așteptând.
— Ei bine, cred că, din nefericire, cuvintele lui Finch vorbesc de la sine.
Dar am vrut să-i dau o șansă să ne explice, tuturor aici de față, contextul lor.
Poate ne-a scăpat ceva? Vreo piesă din puzzle?
Ne-am uitat cu toții la Finch. Brusc, am simțit că-mi venea să-l apăr și să-l strâng de gât în același timp.
— Nu, domnule. Nu chiar.
— E ceva ce ai vrea să ne spui în legătură cu cele întâmplate?
M-am rugat să nu mintă, ci să-și ceară sincer scuze pentru faptul că-și bătuse joc de o colegă neajutorată, pentru că îi adresase o insultă rasistă, insinuând că era inferioară lui sau că nu ar fi aparținut acestui loc.
Însă, când a deschis în cele din urmă gura, a răspuns cât se poate de simplu:
— Nu, domnule. Nu am nicio explicație. A fost o glumă… Nu m-am gândit…
VP - 48
— Finch! l-a întrerupt Kirk, cu sprâncenele ridicate.
— Da? a făcut Finch, întorcându-și privirea spre tatăl lui.
— Sunt sigur că ai mai multe de spus despre situația asta?
Era maestru în a pune întrebări cu subînțeles.
Finch și-a dres glasul și a reluat.
— Ei bine, nu prea am ce explicație să dau… doar că nu am vrut să iasă ce a ieșit… Și chiar nu am vrut să o insult pe Lyla… încercam doar… să fiu amuzant. A fost doar o glumă… Dar îmi dau seama acum că nu e deloc amuzant. Practic, mi-am dat seama încă din noaptea aia. Când le-am spus părinților mei.
Stomacul mi s-a făcut ghem ascultându-l pe fiul meu urmând pista dată
de tatăl său și distorsionând adevărul – de fapt nu, mințind cu nerușinare –
apoi mi-am dat seama că nu spusese până atunci că îi pare rău. Probabil același lucru l-a observat și Kirk, căci a intervenit:
— Și îți pare foarte, foarte rău. Nu-i așa, fiule?
— O, Doamne Dumnezeule, da! Îmi pare atât de rău pentru ce am făcut. Și pentru ce am scris. Chiar nu aveam vreo intenție rea.
Finch a tras aer în piept, ca și cum ar mai fi avut ceva de spus, însă Kirk l-a întrerupt din nou.
— Deci, după cum spuneai, Walt, fotografia vorbește de la sine. A fost de prost gust. A fost greșit. Dar cred că Finch încearcă să ne spună că nu a făcut-o cu răutate. Am dreptate, Finch?
