— Desigur.

— Și drept urmare a faptului că a băut, ar trebui să știți că fiica mea era leșinată când i s-a făcut fotografia. Nu a pozat pentru ea… Era inconștientă…

Complet vulnerabilă.

— Știu, Tom.

— Într-un fel, descrierea mă supără mai mult decât imaginea în sine, am zis eu.

Dacă era să fiu dureros de sincer cu mine însumi, puteam să mă imaginez și pe mine făcând o fotografie asemănătoare, adolescent fiind – dacă aș fi crescut în era telefoanelor mobile, aș fi băut ceva înainte și aș fi văzut o fată

cu un sân ieșindu-i din rochie. Descrierea, însă, era cu totul altceva. Nu numai că era ignorantă – Lyla era la fel de americancă pe cât era băiatul acela –, dar și jignitoare.

— A întrecut cu mult limita.

— Sunt sută la sută de acord.

VP - 59

— Trebuie să fie pedepsit.

— Da. Și cel mai probabil va fi.

Primul semnal de alarmă din conversație. Deja simțeam că cinismul meu obișnuit escalada, laolaltă cu o doză de ură de sine pentru faptul că-l lăsasem să mă manipuleze astfel.

— Probabil? am făcut eu. Îmi pare rău, dar există vreun dubiu? Am văzut amândoi fotografia. Am citit amândoi descrierea. Nu pare să existe niciun factor contradictoriu.

— Da, da, înțeleg, Tom, a spus el. Dar există un proces… Trebuie să auzim și varianta lui, oricare ar fi ea. Trebuie să avem încredere în proces și să îi acordăm dreptul de a se apăra.

— Nu există apărare pentru ceea ce i-a făcut băiatul ăla Lylei.

— De acord. Dar tot trebuie să evaluăm faptele… Și lăsându-l la o parte pe Finch pentru o clipă, eu doar… A făcut o pauză, apoi: Vreau doar să înțelegi că e posibil să existe niște consecințe neplăcute și pentru Lyla, de-a lungul zilelor sau săptămânilor ce vor urma.

— Te referi la avertismentul despre consumul de alcool care va ajunge în dosarul ei? am întrebat eu, încercând să-mi amintesc dacă citisem cum trebuie regulile.

Dar mi-am zis că oricum nu îmi pasă. Trebuia să fac asta.

— Nu… Ei bine, da, și asta. Dar mă refer la o repercusiune practică mai amplă și mai dificil de evitat. Pentru Lyla. Din păcate, oricât ar părea de nedrept, uneori există și posibilitatea asta.

— Repercusiuni? Cum ar fi? Vorbim de consecințe sociale?

— Da. De alți studenți. Colegii de clasă, a spus Quarterman, dregându-și glasul. Nu este corect, dar e posibil să aibă parte de niște reacții violente. S-a mai întâmplat.

— Vrei să spui că Finch e mare și tare în campus? Și că asta ar putea să-i afecteze popularitatea Lylei? am întrebat eu, simțind cum ridic iar vocea de nervi.

— Ei bine, nu m-aș exprima chiar așa. Dar da, ar crea un teren destul de alunecos pentru Lyla. Și cu siguranță va alimenta reacțiile cu privire la fotografie. Tu și fiica ta sunteți pregătiți pentru asta?

— Da, am răspuns eu. În primul rând, fotografia e deja pe internet. Se știe cât de repede se răspândesc astfel de lucruri. Sunt sigur că deja a văzut-o toată școala. În al doilea rând, Lyla a făcut o greșeală, și anume să bea, dar nu are nimic pentru care să îi fie rușine. Acelui băiat ar trebui să-i fie rușine.

Fotografia spune mai multe despre el decât despre ea. Acesta e mesajul pe care sper că Windsor îl va trimite studenților și părinților de la școală, dacă

vor alege să se implice.

VP - 60

— Înțeleg ce spui, Tom. Chiar te înțeleg, a spus domnul Quarterman. Și crede-mă, nu vreau nici pe departe să te întorc din drum. Nici pe departe.

Vreau să știi că o susțin pe Lyla… Dar vreau să fii sigur și că ești pregătit pentru ce este posibil să urmeze.

Preț de o clipă, mi-am adus aminte de ochii rugători ai fiicei mele și de tonul implorator de dimineață, așa că am ezitat. După care am văzut cu ochii minții și fotografia, laolaltă cu descrierea aceea indiferentă, crudă, și mi-am dat seama că făceam ce trebuia.

— Da, am răspuns eu. Sunt pregătit.

∵

În după-amiaza aceea, când am luat-o pe Lyla de la școală, a refuzat să-mi întâlnească privirea. Înainte să mă confesez, a rămas cu ochii pironiți la geam și a zis:

— Te rog spune-mi că nu tu ești motivul pentru care părinții lui Finch au venit azi la școală.

Am plecat din curbă și am inspirat adânc înainte să-i răspund:

— Ba da, Lyla, l-am sunat pe domnul Quarterman. Doar că văzuse deja poza.

— Uau, a spus ea, una dintre replicile ei favorite și cea care îmi displăcea mie cel mai mult. Pur și simplu uau.

— Lyla, a trebuit…

— Cum zici tu, tata. Las-o baltă. Oricum nu înțelegi. N-are rost să încerc să-ți explic.

— Nici nu știu ce înseamnă asta, am zis eu. Dar să-ți spun un lucru: tu meriți. Și dacă nu poți vedea asta, înseamnă că am greșit eu cu ceva.

Oprind la un semafor, m-am întors să îi văd profilul, însă ea nu a vrut să

se întoarcă să mă privească. Știam că se închisese în ea, că nu avea să-mi mai vorbească prea curând. Mă obișnuisem cu tăcerile ei de vreun an încoace.

Erau mai bune decât cearta și mi-am dat seama că, după o vreme, tensiunea se risipea, iar problemele tindeau, în general, să se rezolve.

Așa că am lăsat-o singură în noaptea aceea, am lăsat-o să sară peste cină, știind că urma să iasă în cele din urmă din cameră când i se făcea suficient de foame. Nici a doua zi de dimineață nu am presat-o, ascultând știrile în drum spre școală în loc să încerc să fac conversație.

Însă în noaptea următoare, când tot nu voia să vorbească cu mine după ce comandasem mâncare chinezească, mi-am ieșit din pepeni și i-am zis că mă

săturasem. Și că era norocoasă că nu o pedepsisem pentru faptul că băuse.

— În regulă, tata, a spus ea, sfidătoare. Vrei să vorbesc cu tine?

— Da, vreau.

— Bine. Atunci ce zici de asta? Te urăsc.