VP - 52
Capitolul 6
Lyla
Era oficial. Îmi uram viața. Literalmente totul la ea. Adică da, știam că
poate fi și mai rău. Puteam să nu am casă sau să am vreo boală terminală sau să trăiesc într-o țară unde militanții aruncă acid pe fete când încearcă să
meargă la școală. Dar dincolo de aceste tragedii adevărate, devenise chiar dificil să găsesc ceva pentru care să fiu recunoscătoare în ultima vreme.
Pentru început, tata mă certase pentru că băusem și eram chiar supărată, furioasă și dezamăgită pe mine însămi (partea cu dezamăgirea durea cel mai mult). În al doilea rând, o poză cu mine, în care mi se vedea sânul, sfârcul și toate cele, circula prin toată școala. Dar să zicem că aș fi putut trece peste asta. Pentru că știam că tata m-ar fi iertat în cele din urmă, iar poza, oricât de umilitoare, cel puțin nu era urâtă. Era destul de artistică și de șmecheră, deși n-aș fi recunoscut asta nici în ruptul capului. Până și cea mai bună
prietenă a mea, Grace, a spus că ieșisem bine în ea. Părul îmi era aranjat la perfecție pe pat. Iar rochia neagră și strâmtă era super drăguță, merita fiecare dolar pe care îl câștigasem având grijă de copii. Sinceră să fiu, arăta ca și cum aș fi pozat, exceptând partea cu sfârcul. Din cauza lui ieșise totul atât de oribil. Și a descrierii cu Cartea Verde, care era nepoliticoasă pentru imigranți. Mă ducea cu gândul la familia Sayed, a căror curte din spate era lipită de a noastră și care erau cei mai drăguți oameni pe care ți-i puteai închipui. Deveniseră cetățeni americani cu vreo doi ani în urmă (avusesem grijă de copilul lor pe durata ceremoniei), dar știam că încă mai aveau parte de comentarii anti-musulmane din partea unor ratați de prin cartier. În mare parte, însă, trăiam în preajma unor oameni foarte tari – mulți artiști și muzicieni –, oameni care nu ar fi spus niciodată ceva atât de urât și de habotnic.
Deci da, am înțeles de ce l-a supărat pe tata faza cu sfârcul și cu descrierea. Chiar am înțeles. Însă ceea ce-mi zdrobea mie inima era faptul că
Finch Browning era responsabil de toată tărășenia. Băiatul de care eram obsedată de mai bine de doi ani. Finch era în ultimul an, un băiat popular –
cu mult peste nivelul meu – și care avea o iubită frumoasă pe nume Polly, la fel de perfectă ca el. Cu alte cuvinte, era o pierdere de vreme pentru mine să-l plac, chiar și dinainte de întâmplare. Dar sentimentele sunt sentimente, iar ale mele erau adevărate. Grace, care este foarte protectoare cu mine, uneori VP - 53
enervant de protectoare, a încercat să mă convingă că nu era decât o infatuare stupidă. La urma urmelor, spunea ea, nici nu-l cunoșteam. Dar mă
simțeam ca și cum l-aș fi cunoscut, atât de îndeaproape îl observasem, zi după zi. Știam, de exemplu, că Finch era genul mai liniștit și mai serios, în comparație cu ceilalți băieți mai gălăgioși din grupul lui de prieteni, dar putea fi și amuzant și sarcastic, într-un mod subtil. Știam că era foarte deștept și urma cele mai grele cursuri. Dulapul lui era teribil de organizat, interiorul mașinii lui era curat și ordonat (am tras cu ochiul o dată sau de două ori), nu întârzia niciodată la ore și nici nu intra după ce se sunase. Era cu capul pe umeri. Firește că nu funcția lui organizatorică, așa cum o numea consilierul nostru, era principala atracție. Cum se întâmplă de obicei când ai o pasiune pentru cineva, era ceva la el care mă atrăgea. Ceva de care nu-mi dădeam seama.
Finch era atât, atât de drăguț. Adoram părul lui blond și ondulat și ochii lui albaștri și felul încrezător în care mergea sau cât de bine arăta în echipamentul de baschet (deși arăta bine și în uniforma de școală). Dar, cel mai mult, adoram felul în care se uita la mine. Îmi aduc aminte de prima oară când mi-a aruncat privirea aia. Se întâmpla anul trecut, cam în a treia zi de școală, pe vremea când eu eram boboacă. Ne aflam în sala de mese, amândoi ne duceam tăvile după prânz, și s-a uitat de două ori la mine, apoi mi-a zâmbit larg. Era ceva incontestabil între noi – și se simțea de ambele părți. O mică încărcătură electrică.
Cam cu trei luni în urmă, când în sfârșit i-am mărturisit sentimentele mele lui Grace și i-am povestit despre schimbul nostru de priviri, ea a încercat să-mi spună că e doar un flirt și că nu ar trebui să-mi fac speranțe.
Nu o să se despartă de Polly. Dar până și ea a recunoscut că trebuie să fie ceva atunci când a început să mă urmărească pe Instagram și să-mi dea like la niște selfie-uri mai vechi. Cel puțin ne-am înțeles asupra faptului că el mă
credea drăguță.
Apoi, vinerea trecută, am fost invitate la petrecerea lui Beau. Iată-ne încă
o dată în sala de mese, doar că de data asta Finch a venit la mine și la Grace, în timp ce eram la coadă la salată.
— Hei, a spus el, privindu-mă drept în ochi.
— Hei, am răspuns, terci pe dinăuntru.
— Ce faceți mâine seară? a întrebat el.
Am dat să-i spun adevărul, că nu făceam absolut nimic, însă Grace a intervenit și i-a spus că mai aveam câteva opțiuni.
— Ei bine, Beau a invitat câțiva oameni la el. Ar fi tare dacă ați vrea să
veniți și voi.
— Da, o să încercăm să trecem, a spus Grace, ca și cum eram invitate la VP - 54
toate petrecerile seniorilor.
Eu i-am urmat exemplul și am zis:
— Da, o să încercăm, sigur.
A doua zi, ne-am păstrat calmul, în timp ce ne pregăteam pentru petrecere pe FaceTime, arătându-ne diverse ținute și punând la cale ce aveam să-i zic tatei. Nu voiam nici în ruptul capului să-i spun de petrecere.
Tata e mai strict decât părinții ei și nu puteam risca să-mi interzică să merg sau, Doamne ferește! să îi sune pe părinții lui Beau, care mai mult ca sigur că
nu știau despre adunarea pusă la cale de fiul lor. Dar auzisem destule zvonuri despre cum reușea Beau să scape basma curată.
Era de așteptat să-mi fie greu să ies din casă, și aproape am stricat tot spunându-i tatei că mă duceam să învăț. Și-a dat seama că era abureală, dar m-a lăsat să plec în cele din urmă, ținându-mi discursul obișnuit și prea protector și spunându-mi să am grijă.
Și chiar am avut. La început. La fel și Grace. Nu am băut decât un pahar cât ne-am îmbrăcat acasă la ea – Chardonnay, din pahare înalte. Totul era foarte matur și civilizat, și ne-am jurat că n-o să ne îmbătăm și n-o să ne facem de râs.
Dar apoi am ajuns acasă la Beau și m-am simțit emoționată și nervoasă să
mă aflu în compania lui Finch în afara școlii, așa că am uitat ce am promis și am început să dau pe gât Jack cu cola.
La un moment dat, eu și Grace stăteam în bucătărie, urmărindu-i pe Finch și pe prietenii lui din celălalt colț al camerei, râzând și luându-se unii de alții în timp ce adaptaseră jocul de Uno la o versiune cu băutură. La fiecare câteva minute, Polly venea și se așeza pe brațul fotoliului lui, aplecându-se să îi șoptească ceva la ureche sau să îl mângâie pe gât. Purta o fustă scurtă
din denim deschis la culoare, o bluză albă și sandale tip gladiator, cu bretelele înfășurate în jurul gambelor ei subțiri și lungi. Părul blond-roșcat îi era prins într-o coadă împletită lejer, avea cercei turcoaz și un choker de piele. Eram atât de geloasă că mă durea – efectiv, simțeam junghiuri în capul pieptului – așa că i-am zis lui Grace că vreau să plec. Atunci l-am văzut pe Finch uitându-se la mine. Mi-a zâmbit și i-am zâmbit și eu. Grace a văzut și chiar s-a entuziasmat pentru mine.
— O, Doamne! a spus ea. Flirtează cu tine chiar de față cu Polly!
— Știu, i-am zis, încă uitându-mă la el, cu inima bătându-mi nebunește.
