chiar și decât afecțiunea pură. Cine era persoana în care aveai suficientă

încredere încât să-i arăți adevărata față, atât la bine, cât și la rău? Pentru mine, întotdeauna fusese Julie.

Așa cum am sunat-o să îi spun despre Princeton, simțindu-mă destul de sigură că nu avea să existe vreun sentiment de competitivitate sau de invidie în reacția ei, așa știam și acum că mă pot încrede în Julie din această

privință. Mi-am găsit telefonul în bucătărie, m-am întors pe șezlong și i-am format numărul.

Julie a răspuns mai târziu, părând să răsufle din greu, ca și cum urcase în fugă câteva trepte – sau mai degrabă coborâse câteva până la micul ei cabinet de avocatură.

— Hei! Poți vorbi? am întrebat eu, sperând, într-un fel, să nu poată.

Brusc, ezitam să împărtășesc totul, fiind epuizată deja.

— Da, a răspuns ea. Verificam un raport de la un detectiv particular.

Plictisitor.

— Detectivul tău? am întrebat eu.

— Din păcate, nu. Sunt de cealaltă parte, a zis, oftând. Reprezint soția.

— O cunosc? am întrebat, știind că nu avea voie să divulge nimic din cauza clauzei de confidențialitate.

— Mă îndoiesc. E mai tânără decât noi. Are vreo treizeci de ani… Și totuși, VP - 67

a crezut că e o idee bună să se sărute cu iubitul ei, însurat și el, într-o parcare de la Walmart.

— O, Doamne! Pozele sunt… clare? am întrebat, pe de-o parte trăgând de timp, pe de alta, bucuroasă că nu doar viața mea era tulburată de probleme.

— Da, a făcut ea. Un aparat foto grozav.

Am tras adânc aer în piept și am continuat:

— Vai, nu… Apropo de poze scandaloase… Vreau să-ți spun ceva.

— Opa, ce s-a întâmplat?

— E vorba de Finch, am spus, cu stomacul ghem și cu capul țăndări. Ești sigură că ai timp de asta acum? E o poveste cam lungă…

— Da, am câteva minute, a răspuns ea. Așteaptă numai să închid ușa.

Câteva secunde mai târziu, s-a întors și a continuat:

— Deci, ce s-a întâmplat?

Mi-am dres glasul și i-am spus povestea, începând cu Kathie, care îmi arătase poza în toaleta femeilor, și terminând cu discuția pe care doar ce o avusesem cu Kirk în parcarea de la Windsor. M-a întrerupt de câteva ori, dar numai ca să-mi pună întrebări, în felul ei avocățesc, parcă strângând indicii.

Când am terminat, mi-a spus:

— În regulă. Închide și trimite-mi fotografia.

— De ce? am întrebat-o eu, gândindu-mă că fusesem deja destul de explicită în legătură cu imaginea.

— Trebuie să o văd. Ca să înțeleg pe deplin situația. Doar trimite-mi-o, bine?

Cererea, laolaltă cu tonul vocii ei, suna autoritar și aproape agresiv, dar și ciudat de liniștitor. Julie fusese mereu la conducere în relația noastră de prietenie, cea care prelua inițiativa și care se descurca de obicei în orice criză.

Așa că am făcut după cum mi-a spus, am închis, apoi m-am uitat lung la imagine, așteptând să i se trimită. I-a luat extrem de mult timp să răspundă, iar eu mă întrebam dacă se trimitea greu sau dacă pur și simplu avea nevoie de mult timp s-o proceseze. În cele din urmă, telefonul a sunat.

— În regulă, am văzut-o, a spus.

— Și? am întrebat, pregătindu-mă de răspunsul ei.

— Și e într-adevăr de rău, Nina.

— Știu.

Ochii mi s-au umezit, deși nu eram sigură dacă din cauza rușinii sau a tristeții.

De la celălalt capăt al firului, tăcere – ceva neobișnuit pentru noi, sau cel puțin o tăcere stânjenitoare. În cele din urmă, și-a dres glasul și a spus:

— Sunt surprinsă că Finch a făcut așa ceva… întotdeauna a fost un copil VP - 68

atât de bun…

Am auzit-o folosind timpul trecut – lucru care mi-a provocat și mai multe lacrimi – și m-am gândit la cât timp petrecusem împreună noi trei, pe când era Finch mic. În acei ani, mergeam la Bristol o dată sau de două ori pe lună, de fiecare dată când Kirk era plecat mai mult de o zi sau două și, deși stăteam la părinții mei, Finch voia mereu să mergem să o vedem pe mătușa Julie. Cu ocazia unei vizite, pe când Julie se chinuia cu infertilitatea, mi-a spus că Finch îi oferea o senzație de pace. Și chiar dacă nu va putea avea copiii ei, întotdeauna îl va avea pe finul ei. Atât de adevărată și de specială

era legătura lor.

Chiar și după ce s-au născut fiicele ei gemene, Paige și Reece, iar Finch avea vreo cinci ani, tot ne vedeam des, incluzând o săptămână pe plajă în fiecare vară. Finch se purta atât de frumos cu fetele, petrecând răbdător ore întregi cu ele jucându-se în nisip, clădind castele, săpând gropi și lăsându-se îngropat de ele, când el ar fi preferat să facă surf.

Am întrebat-o acum ce ar face dacă li s-ar întâmpla ceva asemănător fetelor.

Ea a ezitat, apoi a spus:

— Sunt abia în clasa a șaptea. Nu pot să-mi închipui așa ceva… încă.

— Ba da, poți, am zis, pentru că imaginația bogată era unul dintre multele calități ale lui Julie, rezultatul unei empatii foarte evoluate.

— Ai dreptate, a spus, oftând. Ei bine… L-aș spânzura de boașe.

Răspunsul ei a fost ca un pumn în stomac, dar știam că ăsta era adevărul, iar acum începeam să mă tem că implicațiile juridice treceau dincolo de zidurile Windsorului.

— Ce vrei să spui cu asta, mai exact?

— Aș depune plângere, a spus ea, cu ceea ce părea să fie furie în glas.

Era supărată pe mine sau pe Finch? Sau pur și simplu era supărată pentru tânăra fată?