VP - 61
Cuvintele m-au lovit drept în piept, dar m-am prefăcut neafectat.
— Ba nu mă urăști, i-am zis, printre două înghițituri de orez prăjit cu creveți.
Ea și-a pus bețișoarele pe farfurie și m-a privit drept în ochi.
— Ba chiar te urăsc în momentul ăsta.
M-a liniștit precizarea – „în momentul ăsta” – așa că i-am zis că o să-i treacă.
— Ba nu. Pot să te iert pentru faza cu telefonul – deși a fost o căcănărie. S-a oprit, așteptând să obiectez ceva în legătură cu limbajul ei. Dar, cum nu am făcut-o, a continuat: Dar nu o să te iert niciodată pentru asta. Asta mi s-a întâmplat mie, nu ție. Te-am rugat – te-am implorat – să nu te implici. Să nu suni la școală…
— Domnul Quarterman știa deja, Lyla, i-am spus eu.
— Nu asta e faza. Te-am rugat să nu faci din asta un caz mai mare decât este… dar fix așa ai făcut. Iar acum mi-ai distrus viața.
I-am spus să înceteze cu drama.
— Nu e nicio dramă. Ai idee cât de mult ai înrăutățit totul? Lucruri ca astea se întâmplă tot timpul la școală… Oamenii fac poze stupide… apoi dispar de la sine.
— O poză nu dispare niciodată.
— Știi la ce mă refer, tata! Oamenii depășesc situația. Tu tocmai te-ai asigurat că nu o vor face. Și că toată lumea o s-o vadă. Toată lumea. Iar Finch Browning e posibil să fie suspendat!
— Bun. Mă bucur să aud asta. O merită.
— Poftim? Nu, tata! Dacă e suspendat, e posibil să nu mai fie acceptat la Princeton.
— Princeton? am făcut eu, dezgustat. Nemernicul ăla a intrat la Princeton?
— O, Doamne! a strigat ea. Pierzi esențialul…
— Ba nu, tu îl pierzi, am zis, gândindu-mă că arată întocmai ca mama ei în momentul ăsta.
Ochii ei îmi aminteau de Beatriz, dar, când se enerva, și restul feței ei începea să-i semene. Îmi scăpase observația de mai devreme, lucru pe care îl regretasem instantaneu. Deja discuția includea prea multe.
— Ciudat că pomenești de mama, a zis ea, încrucișându-și brațele, o expresie sfidătoare apărându-i pe chip.
— Și de ce, mă rog?
— Pentru că am discutat deja cu ea despre asta…
— A, da? am făcut eu. Și cum îi mai merge mamei tale? Înregistrează
vreun album? Joacă vreun rol de succes? Se căsătorește pentru a treia oară?
VP - 62
— Da. Două din trei, de fapt, a spus ea. Îi merge bine. Grozav chiar.
— Asta e nemaipomenit! am făcut eu. Superb!
— Da. A spus că pot veni în vizită.
— Și unde e acum? am întrebat, gândindu-mă că s-o fi întors la Rio, potrivit adresei mâzgălite pe felicitarea de Paște găsită în camera Lylei.
— Brazilia, a confirmat Lyla.
— Ei bine, nu ai pașaport. Și eu nu-ți plătesc drumul până în Brazilia.
— Mă ocup eu de pașaport. Cât despre bilet, mama a spus că mi-l cumpără ea.
Am râs amar.
— A, da? Ce drăguț din partea ei! Spune-i că, dacă tot a ajuns la asta, a rămas în urmă cam un deceniu de plătit pensie alimentară.
M-am ridicat și m-am apucat să spăl vasele.
Lyla nu a spus nimic, ceea ce m-a enervat și mai mult.
— Hei, am o idee grozavă! am continuat eu, întorcându-mă la masă. De ce nu te duci să locuiești cu mama ta la vară? De vreme ce viața ta aici e distrusă și nu o să încetezi să mă urăști?
Nu vorbeam serios – nici măcar puțin – și am regretat cuvintele de cum le-am rostit, dinainte chiar să văd durerea din ochii Lylei.
— Bună idee, tată, a spus ea, încuviințând din cap. Îți mulțumesc că mă
lași. O să-i spun mamei că asta vreau să fac.
— Fantastic! am zis eu, ieșind cu pași mari din bucătărie. Dar spală vasele, mai întâi. M-am săturat până peste cap să fiu singurul care face ceva în casa asta!
VP - 63
Capitolul 8
Nina
— Cum crezi că a decurs? a întrebat Kirk în șoaptă, în timp ce mergeam spre locul de parcare, după întrevederea noastră cu Walter.
— Groaznic, am spus eu, deși groaznic nu era nici pe departe cuvântul potrivit ca să-mi exprim dezamăgirea profundă, vecină cu devastarea.
— Da, e pretențios ca naiba. Îngâmfat și cu aere de superioritate…
liberalul tipic, a bombănit Kirk, iuțind pasul.
— Poftim? am făcut eu, deși, după ce auzisem mai devreme, nimic nu ar mai fi trebuit să mă surprindă.
— Walt, a clarificat el. E de groază.
