„îl torn pe Finch”. A scos la înaintare toate motivele posibile și imposibile. Că

exageram. Că Finch e de obicei un tip de treabă și nu vrem să îi stricăm viitorul. (A, ba da, vreau.) Că fac „prea mare caz din asta”, că nu ar face decât să atragă și mai mult atenția asupra fotografiei și că poate chiar o să ajungă

să aibă probleme pentru că a băut la petrecere. (Cele mai solide argumente, dar niște riscuri pe care eram dispus să mi le asum în schimbul dreptății.) Am pretins că o să mă mai gândesc, șovăind uneori o clipă sau două, însă

luni dimineața, când am oprit pe aleea circulară din fața școlii ei plină cu toți acei copii bogați și îngâmfați, am știut că nici mort nu aveam să o las baltă.

Ce fel de mesaj despre stima de sine i-aș fi transmis?

— Să ai o zi frumoasă, tata, mi-a spus Lyla, cu ochi rugători, în timp ce cobora din mașină.

— Și tu, scumpo, i-am zis, ferindu-mi privirea.

Ea a continuat să mă privească, apoi mi-a șoptit:

— Te rog, nu suna azi la școală, tată.

— Te iubesc, i-am răspuns.

— Și eu te iubesc, a zis, închizând ușa.

Am urmărit-o câțiva pași, înainte să plec, simțindu-mă îngrețoșat.

După ce am lăsat-o, m-am dus la atelier, dar am rămas în mașină, căutând numărul directorului de la Windsor. Lyla îl numea domnul Q și părea să-l placă, însă în cele câteva ocazii când l-am întâlnit, mie unuia mi-a lăsat o senzație de intelectual elitist. Așa că m-am pregătit pentru cel mai rău scenariu posibil, în timp ce îi tastam numărul de telefon. Nu-mi închipuiam că i-ar fi ținut numaidecât partea lui Finch, dar știam cum merge lumea. În primul rând, cine se aseamănă, se-adună. În al doilea rând, tipii ca Finch mereu scăpau basma curată – o viață de fapte lipsite de urmări fiind probabil motivul pentru care ajunsesem în acest punct oricum.

Am strâns din dinți, ascultând tonul telefonului sunând. Mi-a răspuns o femeie.

— Biroul domnului Quarterman.

— Dumnealui este, vă rog?

M-a informat că domnul Quarterman era într-o ședință, apoi a întrebat VP - 57

dacă voiam să îi transmit un mesaj.

— Da. Da, vă rog, am zis eu tăios. Sunt Tom Volpe. Tatăl Lylei Volpe. Din clasa a zecea.

— În regulăăă. Și sunați… în legătură cuuu…?

M-am enervat. Sincer să fiu, femeia asta nu avea de unde să știe că sunam în legătură cu o chestiune serioasă. Însă tot mă irita tonul ei blazat. Am tras aer în piept și am spus:

— În legătură cu o poză jignitoare care i s-a făcut fiicei mele de către un alt student de la Windsor.

— Ce ați spus? a făcut, de parcă eu o jignisem pe ea.

Începuse să-mi crească tensiunea, așa că am rostit cuvintele exagerat de rar.

— Unul dintre studenții de la Windsor… un băiat pe nume Finch Browning, i-a făcut o poză fiicei mele, Lyla, la o petrecere, weekendul trecut… Era adormită și i se vedea un sân. După ce a făcut fotografia, i-a pus o descriere rasistă, înainte să o trimită prietenilor lui. Sunt mai mult decât înfuriat și aș dori să discut despre această chestiune cu Walter Quarterman.

Astăzi.

— Da, da, desigur, domnule Volpe, a spus ea, tonul ei schimbându-se radical și exprimând îngrijorare. Încerc să dau numaidecât de dumnealui. Pe ce număr ați dori să vă contacteze?

I-am dat numărul de mobil și i-am închis fără să-mi iau la revedere.

Câteva secunde mai târziu, telefonul a sunat din nou.

— Alo? Tom la telefon, am răspuns eu.

— Domnule Volpe?

— Da.

— Sunt Walter Quarterman. Mi s-a spus că m-ați sunat.

Vocea îi era mai caldă decât îmi aminteam atunci când îl întâlnisem în persoană, aproape blândă. M-a dezarmat, dar nu destul cât să mă pierd în politețuri. Dimpotrivă, am trecut direct la subiect, povestindu-i întreaga întâmplare și neomițând niciun detaliu, inclusiv faptul că Lyla consumase alcool. Nu m-a întrerupt deloc și m-a așteptat până am terminat tot ce am avut de zis, ca să-mi spună că deja văzuse poza, pe care un alt părinte i-o trimisese peste weekend.

M-am simțit deopotrivă ușurat și mânios. Mă bucuram că o văzuse – era greu de surprins caracterul jignitor al descrierii prin cuvinte. Dar eram cu atât mai enervat că el, la fel ca alții, o văzuseră pe fetița mea în halul ăla. Și de ce nu mă sunase el primul?

— Ați văzut și descrierea? am întrebat eu.

— Da, a răspuns el. Era îngrozitoare. Îmi pare atât de rău!

VP - 58

M-am mai liniștit puțin când mi-a spus că deja discutase cu părinții lui Finch.

— Vă asigur că îi vom da de capăt și vom trata chestiunea cu seriozitate.

Vorbea calm, deloc îngâmfat.

— Vă mulțumesc, am zis eu.

— Dar trebuie să vă informez în legătură cu un lucru, domnule Volpe. Am ezitat dacă să aduc acest lucru în discuție sau nu, deoarece este auxiliar subiectului nostru, dar consumul de alcool, chiar și în afara campusului, este împotriva Codului de Conduită de la Windsor, știți, nu?

— Da, știu, am răspuns eu.

Deși făcusem niște cercetări cu o seară în urmă și citisem online codul de la Windsor, nu era specificată nicio pedeapsă pentru primul caz de consum de droguri sau alcool, ci se dădea un simplu avertisment notat în dosarul studentului. Aceasta era prima abatere a Lylei, și, în mintea mea, nu ar fi făcut decât să repete discuția noastră despre băut, servind ca o atenționare pe viitor. I-am spus acest lucru lui Quarterman, apoi am adăugat:

— Să știți că iau chestiunea băutului foarte în serios.

— Îți mulțumesc, a răspuns. Ai fi surprins, Tom, să afli că mulți părinți nu o fac… Este mult mai dificil când studenții primesc semnale mixte de la adulții din viața lor.

— Într-adevăr, am zis eu, apoi, șovăind, am adăugat: Mama Lylei este alcoolică.

— Îmi pare rău, a spus el, chiar părând sincer.

— E în regulă, am zis eu. Nu face parte din viețile noastre… E doar… o parte din istoria medicală a fiicei mele… Din acest motiv am menționat-o.