notiță cu privire la viitorul fiului nostru, am zis, închizându-i telefonul în nas.
∵
Nu știu dacă pentru că îi închisesem telefonul în nas, pentru că îl convinsesem de gravitatea situației sau pentru că pur și simplu nu avea încredere să mă lase singură la întâlnire, însă, după ce i-am trimis conversația purtată pe email cu asistenta lui Walter, în care programam o întâlnire la ora două, l-am văzut pe Kirk parcându-și mașina în fața școlii cam la cinci secunde după mine. Ne-am privit prin geamurile de la mașină, el făcându-mi împăciuitor cu mâna. M-am forțat să-i zâmbesc, căci încă eram nervoasă, dar și extrem de ușurată că nu aveam să intru de una singură în școala aia.
— Bună, scumpo, m-a salutat el, ușor timid, după ce am coborât amândoi din mașină și am pășit pe trotuar. S-a aplecat să mă sărute pe obraz, punându-mi o mână pe spate. Îmi pare rău că te-am supărat.
— Mulțumesc, am zis, înmuindu-mă puțin. Kirk rareori își cerea scuze –
așa că de fiecare dată când o făcea era mare lucru pentru mine. Deci ți-ai schimbat zborul?
— Da, dar n-am mai găsit decât la clasa a doua. La clasa întâi nu mai erau locuri, a spus el.
Asta da tragedie, m-am gândit eu, pe când ne îndreptam spre intrarea clădirii din piatră, arhitectura ei gotică părând mai impunătoare ca niciodată, chiar mai mult decât atunci când îl adusesem pe Finch aici, acum vreo zece ani, la interviul de admitere.
Kirk mi-a ținut ușa și am pătruns amândoi în tăcere în holul mult prea rece de la aerul condiționat, care era mai degrabă un foaier, decorat cu picturi vechi, în ulei, și covoare orientale. Sharon, care era recepționistă de o veșnicie acolo, și-a ridicat privirea dintr-un dosar și ne-a salutat. Cu siguranță știa că venim, dar s-a prefăcut că nu.
— Bună ziua. Avem o întâlnire cu domnul Quarterman, am spus eu, cu stomacul ghem.
Sharon a dat scurt din cap, apoi a arătat către un registru de pe recepție.
— Vreți să vă semnați, vă rog?
Am trecut cu grijă numele amândurora, tocmai când Walter a intrat și el, ducând o servietă veche din piele, de o culoare ce dădea spre portocaliu.
— Kirk. Nina. Bună ziua! Ce sincronizare perfectă! a spus el, cu o expresie la fel de impenetrabilă ca a lui Sharon.
I-am răspuns la salut, iar el ne-a mulțumit numaidecât că am putut veni așa din scurt.
— Nicio problemă, a răspuns Kirk degajat.
VP - 46
— Cum să nu, am zis eu, încuviințând din cap.
— Mergem în biroul meu? a spus Walter, arătând către capătul holului.
Am aprobat încă o dată din cap, în vreme ce el ne-a condus în josul unui coridor prelung. Până să ajungem, a făcut puțină conversație, remarcând mai întâi cât de repede trecea acest an școlar, apoi cerându-și scuze pentru zgomotele care veneau dinspre sala de sport de la capătul curții, care se afla în renovare.
— Arată bine, a spus Kirk.
— Da. E încă în prima fază. Mai avem de lucru, a răspuns Walter.
— Cum merge strângerea de fonduri? Ne-am atins obiectivul? a întrebat Kirk.
Știam că întrebarea lui avea un scop anume și aveam senzația că și Walter își dăduse seama.
— Ni l-am atins, a răspuns el. Vă mulțumesc încă o dată pentru contribuția generoasă adusă campaniei.
— Cum să nu, a spus Kirk, iar eu mă gândeam la scrisoarea oficială de mulțumire pe care o primisem, în josul căreia, Walter notase de mână: Vă
apreciem! Hai, Wildcats!
Peste câteva clipe de tăcere, am cotit și am ajuns în biroul lui Walter. Mi-am dat seama că era prima oară în toți acei ani când fusesem acolo și, preț
de câteva secunde, am rămas pe loc, absorbind toate detaliile. Bârnele de lemn negru din tavan. Peretele ticsit cu rafturi de cărți. Biroul uriaș, acoperit cu teancuri de hărți și iar cărți. Apoi, înaintând și mai mult, l-am văzut pe Finch, stând abătut pe un scaun cu spătar înalt, îmbrăcat în uniforma lui kaki, o cămașă albă și o jachetă bleumarin.
— Bună, Finch, a spus Walter.
— Bună ziua, domnule Quarterman, a răspuns Finch, ridicând privirea.
Domnișoara Peters mi-a spus să vă aștept în birou. De-asta mă aflu aici… a spus, cu voce pierdută.
Înainte că Walter să poată răspunde, a intervenit Kirk:
— Nu știam că o să ni se alăture și Finch.
Era limpede că dezaproba această decizie – sau cel puțin că nu fusesem anunțați înainte.
— Da, a răspuns Walter. Am crezut că i-am transmis acest lucru Ninei prin mesaj.
— Nu, nu cred, a răspuns Kirk în locul meu. Dar e în regulă.
Secretara lui Walter a apărut în prag și a întrerupt stânjeneala situației oferindu-ne ceva de băut.
— Doriți cafea? Ceai? Apă?
I-am refuzat cu toții propunerea, iar Walter ne-a făcut semn către două
