— De la școala ta?
Ea a dat din cap că da.
— Ei bine, am spus, atunci o să informez direcțiunea în legătură cu asta.
— O, Doamne, tată, a făcut ea, sărind în sus, cu ochii mari și o privire disperată. Nu face asta, te rog!
— Trebuie…
— Nu poți face asta! Te rog… Nu mai beau niciodată! Și te iert pentru că
mi-ai cotrobăit prin telefon! Și poți să mă pedepsești cât vrei… Dar te rog, te rog, nu-l pârî.
Începuse să țipe de-acum, aplecată peste măsuța de cafea, cu mâinile împreunate a rugăminte.
Eram obișnuit cu melodrama (la urma urmelor, era o adolescentă) și știam că o să bat în retragere. Dar ceva la reacția ei îmi părea irațional de exagerat. Am rămas pe gânduri, încercând să-mi dau seama dacă îmi scăpase ceva. Am întrebat-o dacă îmi spusese totul; m-a asigurat că da.
— Doar că nu e așa mare lucru, a adăugat ea.
— Ba e mare lucru. E un lucru uriaș, am zis, pe cât de calm am putut. Și trebuie făcut ceva în privința asta…
Ea a scuturat din cap, începând să plângă. Lacrimi adevărate – îmi dădeam întotdeauna seama când se prefăcea și când nu.
— Ba nu e, tata. Chiar nu con… Putem încheia subiectul?
— Nu, Lyla. Nu putem încheia subiectul.
VP - 39
— De ce nu, tata? De ce? Doamne! Aș vrea să se sfârșească odată! Te rog.
Putem să lăsăm baltă treaba asta și să nu facem caz din ea mai mult decât e nevoie? m-a implorat ea.
Am privit-o în ochi, dorindu-mi să-i șterg lacrimile, să cedez. La urma urmelor, mi-am zis, avusese parte de destule încercări la viața ei. Nu fuseseră de neînvins, desigur, și nici nu o trăseseră înapoi în vreun fel. Însă
se întâmplaseră și fuseseră reale. În primul rând, era fiica unui tâmplar și mergea la o școală pentru bogătani, înconjurată de copii care credeau că li se cuvine orice. În al doilea rând, maică-sa era o afurisită. Deci firește că eram tentat să opun cât mai puțină rezistență și să fac după cum mă ruga. Însă era ăsta un lucru bun pentru Lyla pe termen lung? Nu-i datoram mai mult fiicei mele? Nu trebuia să-i arăt cât de important era să lupte pentru ea și pentru ce era corect? Mai mult decât atât, dacă cedam, problema chiar ar fi
„dispărut”? Sau avea să reapară, mai târziu, când ne-am fi așteptat mai puțin, la fel cum făcea și mama ei, de fiecare dată?
M-am gândit atunci iarăși la Beatriz – și la fața pe care o făcuse în noaptea când i-am spus că mai bine fără mamă decât cu o mamă că ea. Nu era adevărat. N-ar fi trebuit să spun așa ceva; și tare mi-aș fi dorit să o fi avut acum alături de mine. Să nu fi fost atât de singuri.
— O să vedem, Lyla, am dat eu răspunsul final.
Apoi m-am ridicat și i-am spus că mă întorc mai târziu, dând la o parte toate sentimentele mele urâte și vinovate și concentrându-mă pe ce trebuia făcut. De dragul fiicei mele.
— Unde te duci? m-a întrebat ea, pe un glas ascuțit și abătut.
— La atelier, am zis, încercând să par indiferent. Vezi să bei multă apă.
VP - 40
Capitolul 5
Nina
Luni dimineață la prima oră am primit telefonul pe care îl așteptasem și pe care m-am rugat să nu-l primesc. Deși vorbisem de puține ori, aveam notat în agendă numele lui Walter Quarterman. L-am văzut apărând pe ecran, însă am fost prea speriată să răspund. În schimb, am așteptat să intre căsuța vocală. În mesaj ne întreba dacă eu și Kirk am putea veni în acea după-amiază în biroul lui, ca să discutăm „o problemă serioasă care a survenit”.
Walter, sau domnul Q, după cum îi spuneau copiii, era experimentatul și enigmaticul director al Windsor Academy. La exterior, părea un profesor tipic, sobru, cu părul alb, barbă de cărturar și ochelari cu ramă metalică. Dar, la un moment dat, am descoperit cu toții că fusese un activist hippie la viața lui, copiii găsind (și publicând în ziarul școlii) o fotografie de-a domnului Q
protestând împotriva războiului din Vietnam la universitatea Yale, cu barba mai neagră și mai lungă, cu pumnii în aer și cu o pancartă pe care scria: HEI, HEI, LBJ3! CÂȚI COPII AI OMORÂT AZI? Astfel, devenise popular în rândul copiilor, deși mulți dintre părinții lor apreciau mai puțin orientarea lui politică. În realitate, Walter a luat o poziție destul de clară în timpul campaniei prezidențiale din 2016, când a făcut niște referințe anti-Donald Trump, spunând că ar vrea ca la Windsor să construiască poduri, nu ziduri, iritând astfel pe mulți din enclava noastră din Nashville, conservatoare și predominant republicană.
Kirk făcea și el parte din acel contingent șifonat, și a fost chiar și mai deranjat când s-a pus problema băilor pentru transsexuali un an mai târziu.
Am înțeles ce voia să spună când punea la îndoială utilitatea chestiunii, de vreme ce la Windsor exista un singur student transsexual. Însă eu preferam să opun cât mai puțină rezistență, fie că venea vorba de Windsor, de comunitatea noastră sau, mai ales, de soțul meu. Numai rareori îmi susțineam părerea în fața lui Kirk, cel puțin atunci când chestiunea ținea de corectitudine politică, spre exemplu insistența mea de a avea felicitări pe cât mai cuprinzătoare posibil.
— Dar „Sărbători fericite!” sună atât de rece și de corporatist, spusese 3 Lyndon Baines Johnson, președinte american în perioada 1963-1969.
VP - 41
Kirk când am dezbătut prima oară subiectul, cu ani în urmă.
Mi-am înfrânat dorința de a-i zice să-și vadă de treaba lui. El se ocupa de finanțe, eu de felicitări și de cadouri, de vacanțe și de decorațiuni, de aniversări și de tot ceea ce ne făcea viața mai frumoasă. Era o împărțeală de modă veche, dar pentru noi funcționase întotdeauna.
— În regulă. Ce zici de „Sărbători vesele și luminate!” sau de „Bunăstare și bucurie!” sau de „Pace pe pământ!”? am propus eu, în încercarea de a găsi o cale de mijloc.
— Nu-mi place niciuna.
O spusese cu un rânjet, evident încercând să fie amuzant.
