Sharon a dat scurt din cap, apoi a arătat către un registru de pe recepție.

— Vreți să vă semnați, vă rog?

Am trecut cu grijă numele amândurora, tocmai când Walter a intrat și el, ducând o servietă veche din piele, de o culoare ce dădea spre portocaliu.

— Kirk. Nina. Bună ziua! Ce sincronizare perfectă! a spus el, cu o expresie la fel de impenetrabilă ca a lui Sharon.

I-am răspuns la salut, iar el ne-a mulțumit numaidecât că am putut veni așa din scurt.

— Nicio problemă, a răspuns Kirk degajat.

VP - 46

— Cum să nu, am zis eu, încuviințând din cap.

— Mergem în biroul meu? a spus Walter, arătând către capătul holului.

Am aprobat încă o dată din cap, în vreme ce el ne-a condus în josul unui coridor prelung. Până să ajungem, a făcut puțină conversație, remarcând mai întâi cât de repede trecea acest an școlar, apoi cerându-și scuze pentru zgomotele care veneau dinspre sala de sport de la capătul curții, care se afla în renovare.

— Arată bine, a spus Kirk.

— Da. E încă în prima fază. Mai avem de lucru, a răspuns Walter.

— Cum merge strângerea de fonduri? Ne-am atins obiectivul? a întrebat Kirk.

Știam că întrebarea lui avea un scop anume și aveam senzația că și Walter își dăduse seama.

— Ni l-am atins, a răspuns el. Vă mulțumesc încă o dată pentru contribuția generoasă adusă campaniei.

— Cum să nu, a spus Kirk, iar eu mă gândeam la scrisoarea oficială de mulțumire pe care o primisem, în josul căreia, Walter notase de mână: Vă

apreciem! Hai, Wildcats!

Peste câteva clipe de tăcere, am cotit și am ajuns în biroul lui Walter. Mi-am dat seama că era prima oară în toți acei ani când fusesem acolo și, preț

de câteva secunde, am rămas pe loc, absorbind toate detaliile. Bârnele de lemn negru din tavan. Peretele ticsit cu rafturi de cărți. Biroul uriaș, acoperit cu teancuri de hărți și iar cărți. Apoi, înaintând și mai mult, l-am văzut pe Finch, stând abătut pe un scaun cu spătar înalt, îmbrăcat în uniforma lui kaki, o cămașă albă și o jachetă bleumarin.

— Bună, Finch, a spus Walter.

— Bună ziua, domnule Quarterman, a răspuns Finch, ridicând privirea.

Domnișoara Peters mi-a spus să vă aștept în birou. De-asta mă aflu aici… a spus, cu voce pierdută.

Înainte că Walter să poată răspunde, a intervenit Kirk:

— Nu știam că o să ni se alăture și Finch.

Era limpede că dezaproba această decizie – sau cel puțin că nu fusesem anunțați înainte.

— Da, a răspuns Walter. Am crezut că i-am transmis acest lucru Ninei prin mesaj.

— Nu, nu cred, a răspuns Kirk în locul meu. Dar e în regulă.

Secretara lui Walter a apărut în prag și a întrerupt stânjeneala situației oferindu-ne ceva de băut.

— Doriți cafea? Ceai? Apă?

I-am refuzat cu toții propunerea, iar Walter ne-a făcut semn către două

VP - 47

scaune libere, care-l flancau pe Finch. Ne-am așezat, el trăgându-și un al patrulea scaun și închizând astfel cercul. S-a pus picior peste picior, și-a dres glasul și a început:

— Putem afirma că știm cu toții de ce ne aflăm aici, nu?

Kirk a răspuns cu un „Da!” puternic, care m-a făcut să mă rușinez.

Walter s-a uitat la Finch, care a răspuns și el:

— Da, domnule.

— Deci nu mai este nevoie să vă arăt fotografia făcută – și trimisă – de Finch unui alt student la Windsor, nu-i așa? Ați văzut-o amândoi? a întrebat el, uitându-se întâi la mine, apoi la Kirk.

Eu am încuviințat din cap, cu gâtul prea uscat ca să mai pot vorbi și dorindu-mi să fi acceptat paharul cu apă, în timp ce Kirk a răspuns:

— Da. Din păcate, am văzut fotografia. Finch a venit acasă sâmbătă seara și ne-a arătat-o. Era foarte spășit.

Eu l-am privit lung, uimită de interpretarea pe dos a situației și încă și mai contrariată de faptul că mințea în fața lui Finch. Dar nu pot spune că

eram șocată. Mai spusese o grămadă de minciuni înainte. Dacă stăteam să

mă gândesc, și eu la fel, deși în circumstanțe mult mai nevinovate decât asta.

— Prin urmare, cunoașteți și descrierea pe care a scos-o din condei, nu? a continuat Walter.

— Da. Deși nu a scos nimic din condei propriu-zis! a glumit Kirk.

— O figură de stil, a spus Walter, cu un zâmbet slab. Dar ați văzut-o, nu?

— Da, am spus eu încet, nervozitatea fiindu-mi acum înlocuită de rușine.

Walter și-a împreunat mâinile a rugăciune, cu degetele ridicate la buze, gânditor. O tăcere apăsătoare a umplut biroul. Eu m-am foit în scaun și am tras adânc aer în piept, așteptând.

— Ei bine, cred că, din nefericire, cuvintele lui Finch vorbesc de la sine.

Dar am vrut să-i dau o șansă să ne explice, tuturor aici de față, contextul lor.

Poate ne-a scăpat ceva? Vreo piesă din puzzle?