protestând împotriva războiului din Vietnam la universitatea Yale, cu barba mai neagră și mai lungă, cu pumnii în aer și cu o pancartă pe care scria: HEI, HEI, LBJ3! CÂȚI COPII AI OMORÂT AZI? Astfel, devenise popular în rândul copiilor, deși mulți dintre părinții lor apreciau mai puțin orientarea lui politică. În realitate, Walter a luat o poziție destul de clară în timpul campaniei prezidențiale din 2016, când a făcut niște referințe anti-Donald Trump, spunând că ar vrea ca la Windsor să construiască poduri, nu ziduri, iritând astfel pe mulți din enclava noastră din Nashville, conservatoare și predominant republicană.

Kirk făcea și el parte din acel contingent șifonat, și a fost chiar și mai deranjat când s-a pus problema băilor pentru transsexuali un an mai târziu.

Am înțeles ce voia să spună când punea la îndoială utilitatea chestiunii, de vreme ce la Windsor exista un singur student transsexual. Însă eu preferam să opun cât mai puțină rezistență, fie că venea vorba de Windsor, de comunitatea noastră sau, mai ales, de soțul meu. Numai rareori îmi susțineam părerea în fața lui Kirk, cel puțin atunci când chestiunea ținea de corectitudine politică, spre exemplu insistența mea de a avea felicitări pe cât mai cuprinzătoare posibil.

— Dar „Sărbători fericite!” sună atât de rece și de corporatist, spusese 3 Lyndon Baines Johnson, președinte american în perioada 1963-1969.

VP - 41

Kirk când am dezbătut prima oară subiectul, cu ani în urmă.

Mi-am înfrânat dorința de a-i zice să-și vadă de treaba lui. El se ocupa de finanțe, eu de felicitări și de cadouri, de vacanțe și de decorațiuni, de aniversări și de tot ceea ce ne făcea viața mai frumoasă. Era o împărțeală de modă veche, dar pentru noi funcționase întotdeauna.

— În regulă. Ce zici de „Sărbători vesele și luminate!” sau de „Bunăstare și bucurie!” sau de „Pace pe pământ!”? am propus eu, în încercarea de a găsi o cale de mijloc.

— Nu-mi place niciuna.

O spusese cu un rânjet, evident încercând să fie amuzant.

Zâmbisem și eu – pentru că era amuzant – însă i-am adus aminte că avem și prieteni evrei. În fond, tata era evreu.

— Nu chiar, spusese Kirk.

— E la fel de evreu pe cât ești tu de creștin, îi răspunsesem.

— Da, dar noi suntem cei care trimitem felicitarea. Și noi suntem creștini, înțelegi cum funcționează? întrebase Kirk cu o urmă de condescendență în glas.

— Dar vrem să le urăm altora sărbători fericite, stăruiam eu. Nu ți s-ar părea ciudat dacă familia Kaplan ne-ar trimite o felicitare cu „Hanukkah fericită!”?

— Nu mi-ar păsa, spusese Kirk, ridicând din umeri. Nu-mi pasă dacă

cineva îmi trimite o felicitare cu Kwanzaa4, dacă asta e ceea ce vor să facă.

Dar nu-mi place să mi se spună ce să fac eu.

Poate că asta era, în două vorbe, problema – țin minte că mi-am zis. Lui Kirk chiar nu-i plăcea să i se spună ce să facă, o trăsătură care s-a accentuat din ce în ce mai mult cu trecerea anilor. E posibil să ni se întâmple chestia asta când îmbătrânim – poate că devenim versiuni exagerate ale propriilor noastre persoane, iar Kirk fusese mereu independent și încăpățânat. Însă

uneori eram îngrijorată că avea mai mult de-a face cu dragostea lui pentru putere – putere care păruse să crească odată cu averea lui. Îi reproșasem recent acest lucru, acuzându-l că ar fi avut o mentalitate de bătrân alb și bogat, subliniind faptul că mereu el era cel care intra în fața cozii la aeroport, că vorbea la telefon și după ce stewardesa anunțase să închidem dispozitivele electronice sau se făcea că nu te vede atunci când încercai cu disperare să intri în trafic (lucru pe care l-am observat la Kirk regulat).

Răspunsul lui a fost unul simplu: „Am patruzeci și șase de ani, nu sunt bătrân încă”.

Toate acestea m-au făcut să nu fiu surprinsă de reacția lui, când l-am 4 Sărbătoare afro-americană celebrată pe 26 decembrie.

VP - 42

sunat să-i spun de mesajul vocal lăsat de Walter.

— Trebuie neapărat azi?

— Cred că da, am zis. Copilul nostru are probleme.

— Știu asta, a spus, bătând în tastatură. Noi suntem cei care am petrecut toată după-amiaza de ieri născocindu-i o pedeapsă. Walt știe cât de severi vom fi cu Finch?

— Nu, firește că nu, am spus eu, oftând apăsat, gândindu-mă că era Walter, nu Walt. Ți-am mai spus, a lăsat un mesaj vocal – încă n-am vorbit cu el.

— Ei bine, trebuie să îi spunem că…

— Kirk, l-am întrerupt eu. Să îi interzici lui Finch orice interacțiune socială…

— Și să nu-și folosească mașina, în afară de școală, a completat Kirk.

— Și să nu-și folosească Mercedesul SUV în afară de școală…

— De ce o spui pe tonul ăsta, Nina? Doar ai fost de acord să îi cumpărăm mașina aia.

Era o dispută veche. Trecuseră aproape doi ani de când ne certaserăm pe faptul că era strigător la cer de exagerat să luăm unui copil de șaisprezece ani o mașină 4x4, iar Kirk răspunsese că era exagerat doar dacă nu-ți permiteai – iar noi ne permiteam. Îmi amintesc ce comparație făcuse: și dulapul meu cu haine putea fi considerat „exagerat”. Pe atunci, mă

rușinasem – pentru că avea dreptate, cel puțin la suprafață. Abia mai târziu mi-am dat seama de diferență. Și anume, că eu nu eram o adolescentă. Eram o femeie adultă. Pentru Finch, o mașină ca a lui era o mană cerească, un răsfăț, o aprobare tacită a faptului că era îndreptățit. Mai mult decât atât, aveam sentimentul, atât cu Finch, cât și cu Kirk, că amândoi își doreau lucruri pentru statutul adus de ele, iar eu puteam spune cu mâna pe inimă că

niciodată, nici măcar o dată, nu-mi dorisem ceva de dragul de a impresiona pe cineva. Pur și simplu, iubeam designul și moda. Pentru mine.

— Știu că am fost de acord să îi cumpărăm mașina, am zis. Și regret… Nu ți se pare că e posibil să fi contribuit la asta?

— Nu, a spus Kirk, nu mi se pare.

— Deloc? Nu crezi că toate astea s-au adunat pentru că l-am răsfățat?

Am auzit din nou zgomotul tastelor, în timp ce el a bălmăjit:

— Ce s-a întâmplat sâmbătă nu are nimic de-a face cu faptul că e răsfățat.

A fost doar o prostie…

Vocea i s-a pierdut, iar eu mi-am dat seama că nu se concentra decât pe jumătate la conversația noastră.

— Kirk, ce faci?

S-a apucat să-mi dea o explicație tehnică despre ultimul lui proiect de VP - 43

consultanță – ceva despre o implementare CRM.

— Ei bine, îmi pare rău că asta se suprapune cu munca ta, dar crezi că ai putea să faci o pauză de câteva minute și să te concentrezi asupra lui Finch?

— Da, Nina. În regulă, a spus el cu un oftat. Dar am mai discutat despre asta de o sută de ori. Toată ziua de ieri. A fost greșit ce a făcut. Și trebuie pedepsit. Este pedepsit. Dar e un copil bun. A făcut doar o greșeală. Iar mașina și stilul nostru de viață nu au nicio legătură cu ideea prostească de sâmbătă noapte. E un adolescent tipic. Băieții fac tâmpenii uneori.

— Chiar și așa, am continuat eu. Tot trebuie să rezolvăm cumva… Trebuie să îl sun înapoi pe Walter.

— Bun, atunci. Sună-l, a zis, ca și cum eu eram cea care îi puneam răbdarea la încercare.