nu mai aveam timp, energie și bani pentru nimic altceva în afară de Lyla.
Dacă vi se pare că mă plâng, fix asta fac. E foarte obositor să fii părinte, chiar și atunci când împărți necazul cu partenerul. De unul singur e al dracului de greu.
Dar m-am descurcat și m-am mândrit cu faptul că am crescut un copil atât de bun. Lyla era frumoasă, inteligentă și bună, iar toată lumea mea se învârtea în jurul ei. Am trecut amândoi peste Beatriz și ne-am văzut de viețile noastre.
Apoi, cinci ani mai târziu, fără niciun avertisment, s-a întors. Era cea de-a nouă aniversare a Lylei. Sincronizarea a fost atât de proastă, încât m-a făcut să vreau să public un anunț pentru toți părinții care și-au părăsit familiile să
ia contact cu copilul înainte sau după ziua acestuia de naștere. Să-ți faci apariția fix în ziua aia, sau în orice altă zi cu semnificație mai deosebită, era deopotrivă narcisist și extrem de tulburător, mai ales că nu ne mai așteptam să se întoarcă în veci. Când ești plecat atât de mult timp, copilul nici nu se mai gândește la tine.
Exact asta s-a întâmplat în acel an. Era cât pe ce să nu mai ținem nicio petrecere, în primul rând, pentru că îmi fusese greu să o planific dinainte și, în al doilea, pentru că petrecerile erau costisitoare. Dar reușisem să mă
descurc, iar Lyla invitase trei prietene să doarmă la ea. Fiind născută în iunie, avea de obicei parte de vreme bună, însă seara aceea era de vis. Fetele alergau în curtea din spate și se jucau în jetul de apă de la furtun, în vreme ce eu făceam hotdogi și hamburgeri pe grătar. Mai târziu, am mâncat un tort de ciocolată trimis de mama, iar Lyla și-a deschis cadourile. Fetele s-au cuibărit în sacii de dormit ca să se uite la un film cam prea de groază pentru vârsta lor. Îmi aduc aminte că am verificat recenziile și le-am întrebat părinții dacă erau de acord să vizioneze un film cu ratingul AP-12 (au spus că da) și m-am simțit al naibii de bine în privința competenței mele ca tată
singur înainte să mă duc la culcare.
VP - 34
Următorul lucru de care îmi aduc aminte este că Lyla m-a trezit din somn.
Părea speriată.
— Cât e ceasul? am întrebat eu.
— Nu știu, a răspuns ea, pentru că niciun copil nu știe cât e ceasul.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat, uitându-mă la ceasul deșteptător de pe noptieră și vânzând că era aproape miezul nopții. Ai pățit ceva?
Atunci, Lyla s-a așezat pe marginea patului și mi-a dat a doua cea mai mare veste-bombă din viața mea:
— E mama la ușă, m-a informat ea. Vrea să vorbească cu tine.
*
Cam până acolo ajunsesem pe calea amintirilor după ce am adormit în fotoliul din camera Lylei ca urmare a episodului ei de vomitat. M-am trezit dimineața devreme din cauza telefonului ei care vibra. M-am ridicat și m-am dus până în dreptul patului, ca să verific dacă încă dormea, apoi am luat telefonul și am tastat 1919 – parola pe care o zărisem când trăsesem cu ochiul peste umărul ei cu câteva zile în urmă. Mi-aș fi dorit, poate, să și-o fi schimbat de atunci, dar nu s-a întâmplat, iar eu m-am trezit deodată având acces total la viața personală a fiicei mele. În afară de a-i citi jurnalul, pe care știam că îl ține în sertarul de sus din stânga dulapului, aceasta era cea mai mare încălcare a intimității ei. Mă simțeam contrariat – vinovat – dar mi-am zis că siguranța și bunăstarea ei erau mai importante decât intimitatea, iar în cazul acesta ambele erau în pericol. Așa că am apăsat pe iconița de mesaje și m-am uitat la numele celor care îi scriseseră.
Recunoșteam mare parte dintre numele care umpleau ecranul, iar toate erau fete. Am fost cuprins de ușurare, deși faptul că nu îi scrisese niciun băiat nu excludea posibilitatea să fi făcut ceva cu vreunul. Am apăsat pe numele lui Grace. Ultimele ei mesaje, cel necitit, spunea așa: Ești bine? Scuze că l-am sunat pe tatăl tău, dar m-ai speriat!!! Sper că nu ai probleme.
Degetul mare mi-a șovăit deasupra ecranului preț de câteva secunde, înainte să întrec într-adevăr măsura. Încercând să mă pun în mintea Lylei, am tastat: Ah. Sunt mahmură. Ce s-a întâmplat?
Au apărut cele trei punctulețe, apoi răspunsul lui Grace a sosit cu viteza luminii: Nu-ți amintești?
Inima îmi bătea nebunește, în timp ce tastam cât de repede puteam. Nu.
Spune-mi.
Mi-am ținut respirația, de data aceasta având mai mult de așteptat.
Ai leșinat. Scuze că te-am lăsat singură atât de mult. Nu știam că ești așa terminată. Ce-ai băut? Te-ai combinat cu Finch?
Nu știu, am răspuns eu.
Grace a trimis un emoji cu fața tristă, apoi, într-un alt mesaj: Trebuie să îți VP - 35
spun ceva… Circulă o poză cu tine. Nush cine a făcut-o. Da’ cred că Finch.
Stomacul mi s-a strâns ghem.
O poză cu ce? O ai?
Da.
Trimite-mi-o.
M-am pregătit sufletește pentru imaginea care a apărut în mesaj, prea mică să poată fi distinsă. Am apăsat pe ea ca să o deschid, apoi am mărit-o și mi-am văzut fetița, întinsă pe pat, cu un sân complet dezgolit. Îmi venea să
vărs, la fel cum o făcuse și Lyla cu o seară în urmă, însă greața a devenit furie când am citit descrierea: Se pare că a tras Cartea Verde.
Futu-i, am tastat eu, uitând pentru o secundă că trebuia să fiu Lyla. Ce naiba înseamnă asta?
Nush. Te face o imigrantă ilegală sau ceva de genu’. Din cauză că ești pe jumătate braziliancă?
Sunt americancă, fir-ar să fie… Și chiar dacă nu aș fi fost… am răspuns eu, prea furios ca să sfârșesc propoziția.
Știu. Îmi pare rău, a scris Grace. Dar măcar arăți bombă!
Am scuturat din cap, uimit de superficialitatea remarcii și fiind cât pe ce să mă dau de gol – oricum urmau să afle amândouă, în cele din urmă – însă
am decis că nu era cazul. Inima mea pur și simplu nu mai suporta.
