— Ai și un nume? m-a întrebat ea, zâmbind și privindu-mă în ochi.
— Tommy… Tom… Thomas, m-am bâlbâit eu, pentru că eram strigat în toate cele trei feluri.
— Pe care îl preferi? a întrebat ea.
— Pe care îl preferi tu, am răspuns.
— Vreau să dansez, Thomas, a spus, îndreptându-și umerii și dându-și părul pe spate.
Am fost puțin uimit că alesese să-mi spună pe numele întreg, dar am încuviințat din cap când am auzit de dans.
— Orice în afară de asta, am spus, râzând.
Ea și-a țuguiat buzele prefăcându-se îmbufnată, iar eu m-am rugat ca, într-o zi cât mai curând, să ajungem să fim suficient de apropiați cât să se supere de-adevăratelea pe mine, să ne certăm violent și să ne sărutăm pasional.
— Te rog! a spus, înclinându-și capul într-o parte.
— Nu știu să dansez, am mărturisit eu, tocmai când barmanul terminase VP - 27
de preparat băutura și i-o pusese în față.
— Toată lumea știe să danseze, a spus ea, mișcând din umeri pe ritmul melodiei Free Bird. Doar te miști pe muzică.
Și-a stors felia de limetă în băutură, apoi a amestecat-o cu paiul subțire, înainte să ia prima gură. Uitându-mă la buzele ei cum se strâng în jurul marginii paharului și cum îi alunecă părul pe față, mi s-a îngreunat brusc respirația. Mi-am luat privirea de la ea, întrebându-mă dacă să-mi mai iau și eu ceva de băut. Deja aveam câteva la bord, dar nu mi-ar fi stricat ceva mai mult curaj. Am decis însă că nu era cazul, fiindcă voiam să-mi amintesc complet conversația noastră, așa că am întrebat-o ce căuta în Nashville. Mi-a spus că lucra ca bonă pentru niște gemeni din Brentwood și că avea weekendul liber. Alesese să vină în Nashville pentru muzică.
— Ești muziciană? am întrebat, intrigat, cu toate că erau muzicieni cu duiumul pe acolo.
Ea a încuviințat din cap.
— Sunt cântăreață. Sau cel puțin încerc.
— Ce fel de muzică?
— Sertanejo. Seamănă cu muzica din Brazilia… Despre petreceri și dragoste… și inimi frânte…
Eu am dat din cap, fascinant.
— Poate că într-o zi o să-mi cânți și mie?
— Poate, a zis ea, cu un zâmbet timid. Spune-mi despre tine, Thomas. Ești din Nashville?
— Da, născut și crescut aici.
— În ce parte?
— Asta pe care-o vezi.
Ea a râs, punându-și degetul mare pe buza de jos.
— Te-ai născut într-un bar?
— Nu, am spus, zâmbind, voiam să zic în East Nashville. Pe partea cu râul.
Ea a încuviințat din cap, ca și cum ar fi știut despre ce vorbeam – de râul Cumberland, care separa centrul zgomotos de cartierul meu posac.
— De ce nu te-ai dus în Lower Broad, am întrebat eu, cu toate celelalte fete drăguțe?
— Pentru că nu întâlnesc băieți ca tine acolo. A zâmbit, iar eu i-am zâmbit înapoi. Am rămas tăcuți câteva secunde, apoi ea a continuat: Și cu ce te ocupi, Thomas? Ce lucrezi?
— Sunt tâmplar, am zis, coborându-mi privirea la degetele mari cu care băteam ușor în tejgheaua barului.
Mă pregăteam să văd fața aceea. Era expresia pe care o afișau majoritatea fetelor când le spuneam că nu aveam o slujbă de birou și că nu mersesem la VP - 28
facultate decât un an și jumătate, înainte să rămân fără bani, să mă las de școală și să mă apuc de o meserie.
Dar, dacă fusese dezamăgită de răspuns, nu o arătase câtuși de puțin. Ba chiar părea interesată, deși poate că asta era doar în mintea mea. Mai fusesem fraierit înainte de fete care stăruiau că le place un bărbat care lucrează cu mâinile. Mă bucur că nu a zis același lucru, în schimb, a întrebat:
— Deci faci mobilă?
— Da.
— Ce fel de mobilă?
— De toate. Mese, rafturi, dulapuri, birouri. Ador sertarele!
— Sertarele? a râs ea.
— Da, sertarele. Nu din acelea ieftine, pe șină metalică… ci sertarele fine, lăcuite, din lemn pe lemn… cu îmbinări făcute de mână, care parcă-ți șoptesc când le deschizi, am răspuns eu, scoțând un fluierat ușor.
