— Poate, a zis ea, cu un zâmbet timid. Spune-mi despre tine, Thomas. Ești din Nashville?

— Da, născut și crescut aici.

— În ce parte?

— Asta pe care-o vezi.

Ea a râs, punându-și degetul mare pe buza de jos.

— Te-ai născut într-un bar?

— Nu, am spus, zâmbind, voiam să zic în East Nashville. Pe partea cu râul.

Ea a încuviințat din cap, ca și cum ar fi știut despre ce vorbeam – de râul Cumberland, care separa centrul zgomotos de cartierul meu posac.

— De ce nu te-ai dus în Lower Broad, am întrebat eu, cu toate celelalte fete drăguțe?

— Pentru că nu întâlnesc băieți ca tine acolo. A zâmbit, iar eu i-am zâmbit înapoi. Am rămas tăcuți câteva secunde, apoi ea a continuat: Și cu ce te ocupi, Thomas? Ce lucrezi?

— Sunt tâmplar, am zis, coborându-mi privirea la degetele mari cu care băteam ușor în tejgheaua barului.

Mă pregăteam să văd fața aceea. Era expresia pe care o afișau majoritatea fetelor când le spuneam că nu aveam o slujbă de birou și că nu mersesem la VP - 28

facultate decât un an și jumătate, înainte să rămân fără bani, să mă las de școală și să mă apuc de o meserie.

Dar, dacă fusese dezamăgită de răspuns, nu o arătase câtuși de puțin. Ba chiar părea interesată, deși poate că asta era doar în mintea mea. Mai fusesem fraierit înainte de fete care stăruiau că le place un bărbat care lucrează cu mâinile. Mă bucur că nu a zis același lucru, în schimb, a întrebat:

— Deci faci mobilă?

— Da.

— Ce fel de mobilă?

— De toate. Mese, rafturi, dulapuri, birouri. Ador sertarele!

— Sertarele? a râs ea.

— Da, sertarele. Nu din acelea ieftine, pe șină metalică… ci sertarele fine, lăcuite, din lemn pe lemn… cu îmbinări făcute de mână, care parcă-ți șoptesc când le deschizi, am răspuns eu, scoțând un fluierat ușor.

Ea s-a aplecat înspre mine, aprobând din cap, ca și cum ar fi înțeles despre ce vorbeam. Meșteșugul meu. Arta. Mobilă care ar fi putut să devină

o moștenire de familie – cu toate că nu eram chiar atât de bun. Încă. Îmi terminasem ucenicia, dar mai aveam atâtea de învățat.

— Cum ar fi antichitățile? Doar că înainte să devină antichități?

S-a apropiat și mai mult, așa că îi simțeam răsuflarea caldă pe obrazul meu.

— Da, am zis.

Era ca un magnet, ca un câmp de forță și nu m-am putut abține să nu o sărut. Mi-am atins buzele de ale ei, care aveau gust de limetă și alcool. Avea niște buze perfecte, iar inima stătea să-mi explodeze în piept. După câteva secunde amețitoare, ea s-a îndepărtat, doar atât cât să-mi spună că poate nu știam să dansez, dar cu siguranță știam să sărut.

Eu mi-am recăpătat suflul și am reușit să îi spun că și ea.

— Pot să te întreb ceva, Thomas? mi-a șoptit ea în ureche.

Am dat din cap că da, cu privirea deja încețoșată.

— Faci dragoste cum dansezi… sau cum săruți?

Parcă-mi luase pielea foc. M-am uitat în ochii ei și i-am spus că asta putea să afle chiar ea.

*

Câteva ore, băuturi și chiar și câteva dansuri mai târziu, ne-am întors la mizeria mea de garsonieră, unde am făcut un sex grozav. Aveam douăzeci și nouă de ani, eram singur, deci nu era prima oară când mă mai culcasem cu o fată pe care doar ce o cunoscusem, însă de data asta era diferit. Făceam dragoste. Înainte să o fi cunoscut pe Beatriz, aș fi spus că dragostea la prima vedere era un lucru imposibil. Dar toate regulile și toată logica s-au dus pe VP - 29

copcă odată cu ea. Era uimitoare. Era magică.

Nici trei luni mai târziu, ne-am căsătorit și a rămas însărcinată, deși lucrurile s-au întâmplat în ordine inversă. Dar nu conta; oricum aș fi cerut-o de nevastă, cu toate că sarcina ei a cam grăbit lucrurile și ne-a dat puțin peste cap. În primul rând, mama era sceptică în privința lui Beatriz, îndoindu-se de motivele ei de „a rămâne însărcinată”, sugerând cât se poate de clar că mă folosea ca să rămână în țară. Am făcut greșeala să îi spun aceste lucruri și lui Beatriz, care a fost indiscutabil rănită, și am aflat pe calea cea grea că iertarea nu era punctul ei forte. Era o trăsătură pe care aparent o moștenise de la tatăl ei, ortoped pentru echipa națională de fotbal a Braziliei, care deja era supărat pe ea pentru faptul că se mutase în State ca să-și urmeze cariera de cântăreață. Faptul că rămăsese însărcinată cu un tâmplar nu făcea niciun bine relației lor, deși mama ei vitregă – singura mamă pe care o cunoscuse Beatriz – era în mare parte de vină pentru asta.

Fix povestea Cenușăresei.

În fine, cum lucrurile erau tensionate în familiile noastre, ne-am îndepărtat majoritatea prietenilor și am petrecut fiecare clipă împreună.

Probabil că era nesănătos, dar simțeam că suntem doar noi doi împotriva lumii. Eram nesățioși și de neînvins – sau cel puțin așa credeam. Chiar și după ce Lyla a venit pe lume cu colicile ei glorioase cu tot, iar Beatriz a trecut prin depresia postnatală și a renunțat la visul ei de a deveni cântăreață, eu fiind nevoit să accept tot felul de slujbe necalificate ca să ne putem descurca, chiar și atunci am menținut flacăra pasiunii aprinsă.

Dar, la un moment dat, cam prin preajma celei de-a doua aniversări a Lylei, ceva s-a schimbat între noi. Dragostea s-a transformat în dorință

carnală și atât – a încetat să mai cucerească totul. Deși noi avusesem dintotdeauna o dinamică mai turbulentă, amândoi fiind predispuși la gelozie, certurile s-au înrăutățit. Sau poate asta era din cauză că făceam mai puțin sex, motiv pentru care certurile păreau mai rele. În orice caz, Beatriz a dat vina pe mine, reproșându-mi că eram mereu stresat și că niciodată nu aveam chef să ieșim sau să „facem ceva”. O vreme, i-am crezut teoria și m-am simțit vinovat și neglijent. Îi tot promiteam că aveam să muncesc mai puțin și c-o să încerc să ne distrăm mai mult. Dar am observat treptat că

singura idee de distracție a lui Beatriz era să petreacă. Mult. N-aveam nimic împotrivă să bea câteva beri. Însă din ce în ce mai des, Beatriz ajunsese să fie mai mereu băută, mahmurelile de a doua zi făcând-o mai depresivă și bună

de nimic. Uneori, îi era atât de rău, încât eram nevoit să stau acasă și să am grijă de Lyla. Ceea ce însemna că aveam și mai puțini bani.

Mai rău decât atât, începuse să-mi ascundă lucruri. Nu chestii grave, doar niște dubioșenii banale de pe telefonul și laptopul ei. Însă a fost suficient ca VP - 30

să nu mai am încredere în ea, apoi să încep s-o disprețuiesc. Încă o iubeam, totuși, pentru că rămânea Beatriz și era mama copilului meu.

Apoi, într-o seară de vară, imediat după ce ne mutasem în casa din Avondale Drive (unde eu și Lyla încă locuim și astăzi), totul a explodat dintr-odată. Cearta a pornit într-o dimineață, când eu am sugerat să facem ceva împreună, doar noi trei. Poate să mergem la zoo sau să facem un picnic în Cumberland Park, ori poate o vizită mamei mele (pe care Beatriz tot nu o putea suferi, dar pe care învățase să o tolereze pentru faptul că avea grijă

gratis de copil).

Încercam din răsputeri să salvez relația, însă Beatriz mi-a tăiat-o numaidecât, spunându-mi că avea deja planificat un grătar în aer liber cu prietenii. Ce prieteni, am întrebat-o eu. Mi-a spus. I-am zis că nu-mi plăceau persoanele acelea – și nici persoana care devenea ea în preajma lor. Ea a răbufnit, insistând că se duce și că o s-o ia și pe Lyla cu ea.

— Eu am fost măcar invitat? am întrebat eu, lucru destul de prostesc, căci nu părea să fi fost.

Ea a ridicat din umeri, apoi a spus că sigur, pot veni dacă vreau, dar că

înțelegea dacă nu aș fi vrut. Am luat asta drept un semn că ar trebui să mă