— Știu, tata, a oftat.

Mă simțeam tras pe sfoară, șantajat emoțional. Am încercat să mă mențin ferm pe poziții.

— Deci cât de mult ai băut?

VP - 36

— Nu atât de mult, îți jur.

Vocea îi tremura puțin, deși nu-mi dădeam seama dacă din pricina emoției sau de la mahmureală.

— Așa faci de obicei?

— Nu, tata… Nu fac așa de obicei.

— Deci asta a fost prima oară când te-ai îmbătat?

A ezitat, ceea ce însemna, desigur, că nu era, dar și că se gândea să mintă

în privința asta. Firește, mi-a răspuns în cele din urmă că da.

Eu m-am ridicat, am ocolit canapeaua și m-am așezat în scaunul din fața ei.

— În regulă, uite care e treaba, am zis, împreunându-mi mâinile și vorbind cu glas ferm, dar nu ridicat. Vreau să fii sinceră cu mine. Nu o să te pedepsesc dacă ești, dar trebuie să fii sută la sută sinceră. Altfel, viața pe care ai avut-o până acum va deveni istorie. Înțeles?

Lyla a încuviințat din cap, fără să-mi întâlnească privirea.

— Când ai băut prima oară?

— Vara trecută, a răspuns ea, cu privirea fixată în poală.

— Deci bei de vara trecută?

A șovăit preț de câteva secunde, înainte să încuviințeze din cap.

— Da. Dar nu tot timpul. Uneori. Din când în când.

Eu am tras adânc aer în piept și am spus:

— Ei bine, se începe de aici. Cu băutul, în general.

— Tată, a spus ea, oftând abătută. Știu…

— Ce știi?

— Știu ce vrei să spui…

M-am ridicat, făcându-i jocul.

— În regulă, Lyla. E alegerea ta. Aplicăm pedeapsa, dacă asta vrei.

Când am trecut pe lângă ea, a întins mâna și m-a prins de colțul cămășii, trăgându-mă înapoi.

— Îmi pare rău, tata. Stai jos. Ascult.

Am privit-o o clipă, apoi m-am așezat lângă ea, amintindu-mi din nou de noaptea în care se întorsese Beatriz. Era beată, firește. Am făcut-o să plece, dar s-a întors a doua zi și a rămas în oraș cam o săptămână, promițându-i Lylei că avea să se mute înapoi în Nashville – lucru pe care l-am perceput mai mult ca pe o amenințare decât ca pe o promisiune. Într-o noapte, lucrurile au luat o întorsătură urâtă, iar Beatriz i-a spus Lylei că tatăl ei avea un temperament prea dificil ca ea să poată rămâne. Și atunci și-a luat din nou tălpășița.

Asta se întâmplase în urmă cu șapte ani, iar de atunci nu am putut ține pasul cu toate locurile în care Lyla îmi spusese că trăise mama ei (Los VP - 37

Angeles, Atlanta, San Antonio, din nou Rio, și astea sunt doar câteva) și nici cu dățile în care trecuse prin oraș, fericindu-ne cu prezența ei în stare de ebrietate, făcându-i Lylei promisiuni deșarte, ca apoi să dispară din nou. Cu ajutorul unui terapeut de la școală cu care am discutat după una dintre aparițiile mai neașteptate ale lui Beatriz, am jurat că nu o voi denigra în fața Lylei, iar până acum am reușit să mă țin de cuvânt. Acest lucru era cât se poate de important. În plus, mi-am spus că alcoolismul nu era un defect, ci o boală.

— Putem afirma faptul că mama ta este alcoolică, am început eu.

Lyla a pufnit și și-a dat ochii peste cap.

— Da, tată, știu asta.

Eu am încuviințat din cap, alegându-mi cu grijă vorbele.

— Ei bine, atunci știi ca alcoolismul este ereditar?

— Tată, te rog! Nu sunt alcoolică! s-a plâns ea. Nu beau așa mult. Și, oricum, mama e mai bine acum. Se duce la terapia de grup.

— Poate, dar tot o alcoolică rămâne, am zis eu. Asta nu dispare fiindcă se duce la întâlniri. Și îți va rămâne mereu în gene. Întotdeauna va fi un pericol pentru tine.

— Nu beau prea mult.

— Ei bine, „prea mult” se întâmplă treptat, Lyla. E o pantă alunecoasă.

Dacă nu era mama ta…

— Știu povestea, tată…

— Lasă-mă să termin, am întrerupt-o eu. În afară de asta, trebuie să ne gândim la aspectele practice… adică la toate deciziile proaste pe care oamenii le iau după ce au băut. Noaptea trecută, de exemplu… Îți aduci măcar aminte ce s-a întâmplat?

Ea a ridicat din umeri și a spus că da, apoi a adăugat:

— Aproape.

— Aproape? Asta înseamnă că sunt lucruri pe care nu ți le aduci aminte?

— Posibil, a zis ea, ridicând din umeri.

— Ai… fost… cu un băiat?

— Taată! a făcut ea, cu o expresie îngrozită.

— Răspunde-mi, Lyla!