lumea la o parte și am intrat val-vârtej în casă, ieșind pe veranda din spate.
VP - 31
Era înaltă, cu mai multe trepte care coborau înspre grădină. Am scanat perimetrul și am văzut, desigur, și piscina. În spatele unui grup de copii mai mari care se jucau Marco Polo era Lyla, singură, stând pe margine. Pe una dintre laterale era trecut cu vopsea neagră marcajul de 0,9 metri – nu foarte adânc, dar suficient de periculos pentru un copil de patru ani care luase doar vreo două lecții de înot la viața ei.
Am coborât scările în fugă și am alergat spre ea, strigând-o pe nume.
Logic că vedeam că era în afara oricărui pericol, dar aveam senzația de neexplicat că ar putea să se întâmple ceva rău chiar sub ochii mei. Vocea mea a speriat-o – probabil a crezut că nu era în siguranță – așa că s-a aplecat înainte, aproape căzând în apă. Am prins-o la timp și i-am umplut fața cu sărutări. Știam că o traumatizam, dar nu mă puteam opri. Am luat-o în brațe și am dus-o la mașină, de data asta făcând ocolul casei. Nu știam dacă
Beatriz mai era pe verandă sau dacă ne urmărise, însă, dacă o făcuse, nu venise după mine. Am pus-o pe Lyla pe scaunul ei, am dus-o acasă, i-am făcut baie și i-am pregătit o gustare, retrăind spaima aceea din nou și din nou. În cele din urmă, am așezat-o în pat cu mine și am adormit amândoi.
Beatriz nu a sunat să vadă ce facem.
Nu știu cât era ceasul când a ajuns acasă, împleticindu-se, dar am avut impresia că era miezul nopții.
— Ieși! i-am spus. Nu dormi aici.
— Dar e și patul meu!
— Nu și în seara asta.
— Și unde ai vrea să dorm? a făcut ea.
— Nu-mi pasă! Dormi pe canapea. Oriunde, dar nu aici.
Am început să ne certăm. Nu mai era loc de scuze, doar de acuzații și de păreri de rău de toată jena. O făcusem de rușine. Reacționasem exagerat.
Eram un afurisit paranoic și gelos. O lăsase pe Lyla singură doar câteva secunde.
— Îți trebuie trei minute să te îneci! am țipat eu înapoi la ea. O sută
optzeci de secunde și o pierzi! Pe veci!
Ne învârteam în cerc, repetând aceleași chestii la nesfârșit. La un moment dat, am făcut-o bețivă. M-a întrebat la ce mă așteptam? Doar mă
îndrăgostisem de o fată într-un bar. De parcă ar fi fost ceva de laudă.
— Da, ei bine, acum ești mamă, fir-ar să fie! am țipat eu.
— Asta nu schimbă cine sunt, a răspuns ea, ridicând sfidător bărbia.
— Și cine ești? am întrebat. În afară de o petrecăreață care și-o trage din prima noapte?
Nu ar fi arătat mai uimită nici dacă aș fi plesnit-o peste față.
— Asta crezi despre mine? m-a întrebat cu accentul ei puternic, pe care VP - 32
cândva îl adoram, dar pe care nu-l mai puteam suporta.
Am zis că da, vrând să o pedepsesc pentru imaginea Lylei stând pe marginea piscinei pe care nu mi-o puteam scoate din minte. I-am spus că nu aveam niciun fel de respect pentru ea, că era o mamă groaznică și că Lylei i-ar fi mai bine fără ea. Adică mai bine nu ar fi avut deloc mamă decât una ca ea. M-am pregătit pentru runda a doua de certuri, însă ea și-a mușcat buza și a spus:
— Ei bine, mă bucur că în sfârșit am aflat ce crezi despre mine, Tom.
Privind-o cum se întoarce și iese din dormitor, închizând ușa în urma ei, m-am panicat puțin, știind că mersesem prea departe. Că fusesem și crud, și ipocrit – la urma urmei, și eu i-o trăsesem din prima noapte. Eram conștient că o parte din mine încă o iubea și că avea să o iubească mereu, dar totodată
îmi dădeam seama că ne îndreptăm spre divorț. O viață de împărțit copilul între două case pe care nu ni le permiteam. M-am gândit la părinții și frații vitregi. Și la ură.
Dar nici în cele mai rele închipuiri nu am luat în calcul ce am găsit a doua zi: un bilet scris în grabă, lăsat pe masa din bucătărie, în care îmi spunea că
ne părăsește. Mi-am zis în sinea mea că nu vorbea serios și că avea să se întoarcă acasă.
Însă zilele s-au transformat în săptămâni și săptămânile în luni. Am sunat-o și i-am trimis emailuri – unele îngrijorate, altele mai furioase – însă
nu am primit niciun cuvânt înapoi de la ea. Era frustrant, zadarnic și umilitor, dar, în cea mai mare parte, trist. Eram trist pentru mine însumi și devastat pentru Lyla.
Faptul că nu aveam ce să îi spun fiicei mele făcea chestiunea cu atât mai dificilă. Am încercat să mă conving pe mine însumi că Beatriz era moartă, amintindu-mi cuvintele din noaptea în care plecase și gândindu-mă că de fapt era mai bine așa. Plus de asta, era singura explicație de care mă puteam agăța. Pricepusem partea cu plecatul. La naiba, erau dăți când aproape dădusem în ea cu pumnii – sau când îmi făceam scenarii că avea să-și ia tălpășița. Însă faptul că nu se mai întorcea era atitudinea cea mai nefirească
pentru o mamă. Tații plecau și veneau tot timpul, fie ca să-și întemeieze o nouă familie, fie ca să fie singuri. Însă mamele păreau să fie cele care rămân în peisaj.
A plecat era singura explicație pe care puteam să i-o dau Lylei.
— Unde a plecat? mă întreba Lyla, uneori printre lacrimi, cu toate că de obicei plângea deja dintr-un alt motiv.
Moment în care îi răspundeam vag, pomenind un loc frumos (raiul? o plajă în Brazilia?), fiind mereu atent să nu mint. Avea să aibă nevoie de suficientă terapie și așa, fără să mai adauge în ecuație și înșelătoria tatălui ei.
VP - 33
De-a lungul timpului, amintirile Lylei despre mama ei au devenit din ce în ce mai vagi, iar subiectul „mami” s-a ivit din ce în ce mai puțin. Mama mea a fost cea care a umplut golul, ajutând-o pe Lyla cu părul și cu hainele, dar și cu chestiunile femeiești. Asta a fost bine. Dar, în final, rămâneam un părinte singur, care-și creștea copilul pe propriile puteri. Găteam și făceam curățenie, o duceam cu mașina la stația de autobuz în fiecare dimineață, o așteptam în stație după-amiaza și o băgăm în pat seara la culcare. Mi-am aranjat programul de lucru în funcție de activitățile ei și, în cele din urmă, m-am exclus cu totul din viața socială. Am mai ieșit la câteva întâlniri – mama era întotdeauna doritoare să stea cu ea ca să pot ieși – dar nimic serios. În parte, pentru că nu am mai întâlnit pe nimeni atât de grozav, dar și pentru că
