— Au fost și băieți acolo, a răspuns ea. Dacă la asta te referi.

— Nu, nu la asta mă refer. Știi la ce mă refer… Ai făcut sex? m-am silit eu să întreb. Ai putea fi însărcinată?

— Tată! a strigat ea, acoperindu-și fața cu mâinile. Oprește-te! Nu!

— Nu pentru că nu ai făcut sex? Sau nu pentru că ai folosit mijloace contraceptive?

— O, Doamne, tata! a strigat ea și s-a ridicat. Mai bine pedepsește-mă și VP - 38

gata! Nu vreau să vorbesc despre asta cu tine!

— Stai jos, Lyla! am zis cât de ferm am putut, fără să țip. Și să nu îndrăznești să-mi vorbești așa!

Ea și-a mușcat buza și s-a așezat la loc pe canapea.

— Ai făcut sex noaptea trecută?

— Nu, tată, nu am făcut, a răspuns ea.

— Cum poți fi atât de sigură dacă nu-ți aduci aminte?

— Sunt sigură, tata. Bine? Oprește-te!

Am inspirat adânc, apoi am trecut la subiect.

— Bine, atunci. Cine e Finch?

Cu privirea țintuită asupra unghiilor și cu buza de jos tremurând, a răspuns:

— Știu că știi ce am făcut, tata. Ai vorbit cu Grace de pe telefonul meu. Mia trimis conversația. Am citit tot. Recunoaște.

Am recunoscut cu o încuviințare din cap, pregătindu-mă pentru o tiradă

ipocrită despre dreptul la intimitate. Dar, cumva, a reușit să se stăpânească.

— Cine e? am întrebat eu.

— E în ultimul an, a răspuns ea.

— De la școala ta?

Ea a dat din cap că da.

— Ei bine, am spus, atunci o să informez direcțiunea în legătură cu asta.

— O, Doamne, tată, a făcut ea, sărind în sus, cu ochii mari și o privire disperată. Nu face asta, te rog!

— Trebuie…

— Nu poți face asta! Te rog… Nu mai beau niciodată! Și te iert pentru că

mi-ai cotrobăit prin telefon! Și poți să mă pedepsești cât vrei… Dar te rog, te rog, nu-l pârî.

Începuse să țipe de-acum, aplecată peste măsuța de cafea, cu mâinile împreunate a rugăminte.

Eram obișnuit cu melodrama (la urma urmelor, era o adolescentă) și știam că o să bat în retragere. Dar ceva la reacția ei îmi părea irațional de exagerat. Am rămas pe gânduri, încercând să-mi dau seama dacă îmi scăpase ceva. Am întrebat-o dacă îmi spusese totul; m-a asigurat că da.

— Doar că nu e așa mare lucru, a adăugat ea.

— Ba e mare lucru. E un lucru uriaș, am zis, pe cât de calm am putut. Și trebuie făcut ceva în privința asta…

Ea a scuturat din cap, începând să plângă. Lacrimi adevărate – îmi dădeam întotdeauna seama când se prefăcea și când nu.

— Ba nu e, tata. Chiar nu con… Putem încheia subiectul?

— Nu, Lyla. Nu putem încheia subiectul.

VP - 39

— De ce nu, tata? De ce? Doamne! Aș vrea să se sfârșească odată! Te rog.

Putem să lăsăm baltă treaba asta și să nu facem caz din ea mai mult decât e nevoie? m-a implorat ea.

Am privit-o în ochi, dorindu-mi să-i șterg lacrimile, să cedez. La urma urmelor, mi-am zis, avusese parte de destule încercări la viața ei. Nu fuseseră de neînvins, desigur, și nici nu o trăseseră înapoi în vreun fel. Însă

se întâmplaseră și fuseseră reale. În primul rând, era fiica unui tâmplar și mergea la o școală pentru bogătani, înconjurată de copii care credeau că li se cuvine orice. În al doilea rând, maică-sa era o afurisită. Deci firește că eram tentat să opun cât mai puțină rezistență și să fac după cum mă ruga. Însă era ăsta un lucru bun pentru Lyla pe termen lung? Nu-i datoram mai mult fiicei mele? Nu trebuia să-i arăt cât de important era să lupte pentru ea și pentru ce era corect? Mai mult decât atât, dacă cedam, problema chiar ar fi

„dispărut”? Sau avea să reapară, mai târziu, când ne-am fi așteptat mai puțin, la fel cum făcea și mama ei, de fiecare dată?

M-am gândit atunci iarăși la Beatriz – și la fața pe care o făcuse în noaptea când i-am spus că mai bine fără mamă decât cu o mamă că ea. Nu era adevărat. N-ar fi trebuit să spun așa ceva; și tare mi-aș fi dorit să o fi avut acum alături de mine. Să nu fi fost atât de singuri.

— O să vedem, Lyla, am dat eu răspunsul final.

Apoi m-am ridicat și i-am spus că mă întorc mai târziu, dând la o parte toate sentimentele mele urâte și vinovate și concentrându-mă pe ce trebuia făcut. De dragul fiicei mele.

— Unde te duci? m-a întrebat ea, pe un glas ascuțit și abătut.

— La atelier, am zis, încercând să par indiferent. Vezi să bei multă apă.

VP - 40

Capitolul 5

Nina

Luni dimineață la prima oră am primit telefonul pe care îl așteptasem și pe care m-am rugat să nu-l primesc. Deși vorbisem de puține ori, aveam notat în agendă numele lui Walter Quarterman. L-am văzut apărând pe ecran, însă am fost prea speriată să răspund. În schimb, am așteptat să intre căsuța vocală. În mesaj ne întreba dacă eu și Kirk am putea veni în acea după-amiază în biroul lui, ca să discutăm „o problemă serioasă care a survenit”.

Walter, sau domnul Q, după cum îi spuneau copiii, era experimentatul și enigmaticul director al Windsor Academy. La exterior, părea un profesor tipic, sobru, cu părul alb, barbă de cărturar și ochelari cu ramă metalică. Dar, la un moment dat, am descoperit cu toții că fusese un activist hippie la viața lui, copiii găsind (și publicând în ziarul școlii) o fotografie de-a domnului Q