VP - 79

— Vai, atât de rău e? am spus eu, gândindu-mă cum Kirk nu avea niciodată timp să ia prânzul. Cel puțin, nu unul fără interes de afaceri.

— Nu, n-a fost rău deloc. De fapt, a mers grozav! a exclamat el, cu glas vesel.

— Serios? am făcut eu.

— Da. A decurs bine discuția. Îmi place de el.

— Dar lui… i-a plăcut de tine?

— Firește, a râs Kirk. Ce nu e de plăcut?

N-am luat în seamă întrebarea, cerându-i în schimb mai multe detalii.

— Îți povestesc mai multe când ne vedem. Ne întâlnim la club? a întrebat el, referindu-se la Belle Meade, clubul country de care aparțineam – la fel ca familia lui.

— Ăăă, am putea merge în altă parte? am spus eu, amintindu-mi de cum mă simțisem la club când începusem să ies cu Kirk și familia lui.

Fusese stânjenitor – personalul lingușitor, în cămășile lor albe, apretate, încăperile formale, pline de covoare orientale și mobilă veche și, cel mai mult dintre toate, membrii lui îmbrăcați în alb imaculat. Nu existase niciun membru de culoare până în 2012, iar aproape tot personalul era negru, deși, ca să fiu sinceră, după cum îmi spusese Kirk, mulți afro-americani fuseseră

invitați să se alăture clubului, însă refuzaseră. Nu puteam să pretind că nu-i înțelegeam.

Undeva pe parcurs, cedasem luxului, concentrându-mă mai puțin pe exclusivitate și mai mult pe frumusețea, serenitatea și avantajul de a fi membri. Puține erau săptămânile când nu petreceam măcar câteva ore acolo, fie jucând tenis, întâlnindu-mă cu Finch și Kirk la un grătar fără

pretenții pentru cină sau bând ceva cu prietenii mei pe veranda care dădea înspre terenul de golf.

— Ai ceva împotriva clubului acum? a întrebat Kirk, de parcă mi-ar fi citit gândurile.

— Nu, am zis. Doar că nu mă simt în stare să socializez. Având în vedere tot ce s-a întâmplat…

— În regulă, a spus el, cedând mai ușor decât îmi închipuisem că o va face. Vrei să sun la Etch sau la Husk?

Probabilitatea de a ne întâlni și la acele restaurante cu cineva cunoscut era destul de mare, dar nu voiam să fiu dificilă. Plus de asta, îmi plăcea enorm la Husk. Cred că era restaurantul meu preferat din oraș. Așa că i-am spus lui Kirk că ne vedem acolo.

— Super! Pe curând!

∵

Treizeci de minute mai târziu, eu și Kirk eram așezați la o masă

VP - 80

confortabilă de la parterul restaurantului, care era amplasat într-o casă din secolul al XIX-lea din Rutledge Hill. Încă nu-mi spusese ce se întâmplase, ținându-mă în suspans și insistând să bem mai întâi un pahar cu vin. Aveam emoții, dar speram la vești bune, în timp ce vorbeam cu chelnerița, hotărându-ne asupra comenzii – un burger pentru el și creveți cu fiertură de porumb pentru mine, și câte un pahar cu vin pentru amândoi.

De cum a plecat, am zis:

— În regulă, Kirk, acum poți să-mi spui?

El a încuviințat din cap și a tras adânc aer în piept.

— Așa… A ajuns la noi chiar după ce ai plecat tu. Ne-am dus în biroul meu și am făcut puțină conversație… Apoi am trecut la subiect. La început, a fost cam sensibil, dar apoi i-am servit-o direct.

— Adică?

— Adică… I-am spus cât de rău îi pare lui Finch. Și nouă.

— Și ce a zis?

— Sincer, nu prea multe. Era destul de tăcut. Dar cred că a fost de acord să rezolvăm problema în privat…

— Serios? am făcut eu, puțin mai mult decât surprinsă.

— Da.

— Asta înseamnă că nu vrea să se ajungă în fața Consiliului de Onoare?

— Corect, a aprobat Kirk, în timp ce chelnerița ne-a adus două chifle la masă.

El a început să ungă una cu unt, arătând cât se poate de încrezut.

— Dar… cum? De ce? am întrebat eu. A fost pur și simplu de acord cu tine?

— Ei bine, să zicem că i-am dat un mic… stimulent…

Eu m-am uitat la el, cu inima strânsă.

— Ce fel de stimulent?

— Unul financiar, a răspuns el, ridicând din umeri.

— Poftim?

— Cum adică poftim? I-am dat niște bani, a spus el, lipsit de expresie. Nu-i mare lucru.

— Doamne Dumnezeule! Cât i-ai dat? am întrebat eu.

El a ridicat din nou din umeri și a rostit în barbă:

— Cincisprezece mii de dolari.

Eu am dat din cap, scăpând un scâncet.

— Te rog, spune-mi că glumești.

— O, haide, Nina, expresia feței lui confirmând faptul că nu era o glumă.

Nu crezi că viitorul fiului nostru face cincisprezece mii?