Am început și eu să merg mai repede ca să pot ține ritmul cu pasul lung și nervos al lui Kirk.
— Îl cheamă Walter, nu Walt.
— Cum zici tu.
— Și nu Walter e judecat aici. Ci Finch.
— Ba nu e nici el încă, a spus Kirk, ajungând în dreptul mașinii.
— Dar va fi supus unui proces… cred că asta e destul de clar, am zis, deschizând portiera. Mi-am aruncat geanta pe scaunul din dreapta, înainte să-mi îndrept umerii și să mă uit direct în ochii soțului meu.
— Mda, a făcut Kirk. Ceea ce e o prostie. Quarterman deja s-a hotărât asupra acestui fapt. Ca director, ar trebui să rămână imparțial. Până la urmă, și Finch e unul dintre studenții lui. Și a fost unul dintre condamnații pe viață.
Condamnat pe viață era cel care fusese la Windsor încă de la grădiniță –
spre deosebire de cei care veniseră în școala generală sau la liceu. Mă
bucurasem întotdeauna că Finch făcea parte din prima categorie, fie și numai de dragul continuității, dar mi-a fost jenă când am auzit asta în asemenea context.
— Da. Dar n-are ce să spună în apărarea lui. Zero, am zis eu. Am crezut că
asta e cât se poate de limpede.
— Bine, Nina, a făcut Kirk. Nu are nicio scuză. Dar a mărturisit și și-a cerut iertare. Suspendarea pur și simplu nu-și are rostul. Nu după ani buni de comportament desăvârșit. A fost doar o greșeală stupidă.
— Cred că alții vor considera diferit, am zis, întrebându-mă ce se califica pentru o suspendare, după el. În mintea mea, ce făcuse Finch era mai grav VP - 64
decât să fi trișat la un test, să fi băut pe proprietatea școlii sau să se fi bătut, care toate aveau drept rezultat suspendarea. Dar nu depinde de noi. Ci de cei de la Windsor.
— Ei bine, nu am de gând să las soarta lui Finch în mâinile câtorva profesori cu vederi radicale de stânga.
Mi-am mușcat buza, apoi am intrat în mașină. Încă simțeam privirea soțului meu asupra mea și nu aveam curajul să-i răspund.
— Nu cred că ai de ales de data asta, am zis eu în cele din urmă, ridicând privirea către el.
Era un concept străin lui Kirk – să existe ceva ce să nu poată controla – și, deși în trecut găsisem asta drept o calitate atrăgătoare, acum mă umplea de un dispreț vecin cu dezgustul. Am dat să închid portiera, însă Kirk a blocat-o.
— Fă-mi o favoare, a zis el.
Eu am ridicat din sprâncene, așteptând.
— Nu face nimic… Nu vorbi cu nimeni. Nici măcar cu Melanie.
— Melanie știe deja tot ce se întâmplă, am zis, gândindu-mă la cele șase discuții telefonice pe care le avusesem de sâmbătă noapte.
Bănuiam că, pe de-o parte, se simțea vinovată și era îngrijorată ca nu cumva să fie pedepsit în vreun fel și fiul ei. La urma urmelor, Beau dăduse petrecerea, iar ea și Todd puseseră la dispoziție, probabil fără voia lor, rezerva de băutură.
— Da, dar nu știe despre discuția pe care doar ce am avut-o, nu-i așa?
— Nu, am răspuns. Dar sunt sigură că o să sune și o să întrebe.
— Foarte bine, să întrebe. Dar nu-i da detalii… Lasă-mă pe mine să mă
ocup de asta pentru moment.
Aproape îl întrebasem ce voia să spună cu asta, dar eram destul de sigură
că știam deja. În următoarele douăzeci și patru de ore, îl și vedeam pe Kirk sunându-și toți prietenii avocați, construindu-și o apărare în cazul în care lucrurile nu aveau să iasă cum voia el. Apoi l-ar fi sunat pe tatăl Lylei, cerându-i să se întâlnească „față în față”. După care ar fi stabilit întâlnirea –
și l-ar fi convins în cele din urmă pe bărbat să „o lase baltă”. Rezultatul acela fiind „în avantajul tuturor”.
M-am întors douăzeci de minute mai târziu, iar acasă era neobișnuit de liniște. În orice altă zi, oamenii mișunau prin casă și pe proprietatea noastră.
Peisagiști și meseriași, băieții care curăță piscina și instructorii de pilates; bucătarul nostru ocazional, Troy, sau măcar Juana, menajera cu normă
întreagă, pe care o aveam de când lumea, chiar de când locuiam în vechea casă din Belmont, unde venea doar o dată pe săptămână.
Însă în după-amiaza asta nu era nimeni pe nicăieri, așa că a trebuit să
pierd o oră înainte să se întoarcă Finch de la școală. Acest rar prilej de VP - 65
solitudine mi-a oferit atât o senzație de ușurare, cât și de panică. Mi-am pus geanta pe jos în bucătărie și am vrut să-mi fac un sandviș, dar nu aveam poftă de mâncare. Așa că m-am dus în biroul meu, care servea drept „camera servitorilor” pe vremea când fusese construită casă, în anii ’20. Aici lucram eu pentru organizațiile caritabile, răspundem la mailuri sau îmi făceam cumpărăturile online.
M-am așezat la biroul încastrat, uitându-mă pe fereastră la grădina scăldată în lumina soarelui, mărginită de arbuști pitici și de hortensii albastre. Priveliștea era superbă și, de obicei, mă bine dispunea, mai ales în această perioadă a anului. Dar acum era ceva la ea care mă întrista.
Am tras obloanele și m-am uitat pe birou, căutând ceva cu care să-mi distrag atenția. Eram încă genul de fată care folosea pixul și hârtia, așa că
mi-am deschis agenda pentru a treia oară în aceeași zi, deși știam că nu aveam nimic în program în acea seară – ceva aproape la fel de neobișnuit precum casa noastră goală. Am închis la loc cartea legată în piele, apoi am ochit suportul de creioane, gândindu-mă dacă să scriu un bilet de mulțumire întârziat și unul și mai întârziat de condoleanțe. Nu am reușit să-mi fac avânt pentru niciuna, așa că m-am ridicat și am început să umblu aiurea prin casă.
