— Nu încercăm să-l scoatem pe Finch basma curată, am zis eu, înțepată.

— Serios? a făcut ea, părând sceptică. Și atunci de ce vrea Kirk să-l sune pe tatăl fetei?

— Ei bine, în primul rând, să-și ceară scuze, am zis, dorindu-mi să fi omis acea parte a povestirii – sau măcar bănuiala că soțul meu ar avea intenții manipulatoare.

La urma urmelor, nu-mi spusese nimic clar. Poate că într-adevăr intenționa să-și ceară scuze.

— Și în al doilea?

— Nu știu…

Din nou tăcere.

— Ei bine, a reluat Julie, cred că Finch e la o adevărată răscruce de drumuri… Și știu că Kirk se gândește la Princeton… Doar că sunt mai multe în joc aici.

Eram destul de sigură că știam la ce se referă, dar tot mă durea să aud, iar o parte din mine devenea și puțin urâcioasă. Chiar putea fi cam dură, în VP - 70

special când venea vorba de Kirk.

— Sunt sigură că o să se rezolve, a început ea. Și poate că nu ar trebui să

spun asta, dar…

— Atunci n-o face! am izbucnit eu. Poate e mai bine ca unele lucruri să le păstrezi pentru tine.

Acest schimb de replici era fără precedent pentru noi, dar, pe de altă

parte, la fel era și sentimentul că îmi punea la îndoială caracterul singurului meu copil. Finului ei. Dintr-un motiv sau altul, era mai ușor să mă

concentrez asupra acestui fapt decât asupra propriei îndoieli pe care o aveam în legătură cu caracterul lui.

— Bine, a spus ea, pe un ton mai blând, dar fără resentimente.

I-am spus că trebuie să închid și i-am mulțumit pentru sfat.

— Cu plăcere, mi-a răspuns. Oricând.

VP - 71

Capitolul 9

Tom

Luni seara, în timp ce spălam vasele rămase de la cină, am primit un telefon de la un număr ascuns. Ceva îmi spunea că trebuia să răspund. Am auzit vocea unui bărbat pe care nu-l recunoșteam spunând:

— Bună. Îl caut pe Thomas Volpe.

— Da, eu sunt Tom, am spus, oprindu-mă în loc.

— Bună, Tom. Sunt Kirk Browning. Tatăl lui Finch.

Preț de o secundă, am rămas fără cuvinte.

— Alo? a făcut el. Ești acolo?

— Da, sunt aici. Ce pot face pentru tine? am spus, încleștând pumnul și strângând telefonul cu cealaltă mână.

Replica lui a fost șmecheră și rapidă:

— Nu e vorba de ce poți face tu pentru mine. Eu sunt cel care vrea să facă

ceva pentru tine. Vreau să încerc să repar ce a făcut fiul meu.

— Poftim? am făcut eu. Chiar nu cred că așa ceva este posibil.

— Da, m-am gândit că așa o să fie, a spus el. Dar mă întrebam dacă ai vrea să ne întâlnim și să discutăm?

Instinctul meu era să refuz, nu avea ce să-mi spună – iar eu nici atât. Dar apoi mi-am zis că nu aveam nimic de pierdut dacă vorbeam cu omul ăsta.

— Da, bine. Când?

— Ei bine, să vedem… Nu sunt în oraș momentan… Mă întorc miercuri dimineața. Miercuri seara e bine? La mine acasă, pe la șase?

— A, nu. Nu e bine pentru mine. Serile le petrec cu fiica mea, am spus eu, ca să-i dau peste nas.

— Atunci zi-mi tu când, a răspuns el.

Ar fi trebuit să spună așa de la început.