Fiecare cameră era elegantă, imaculată și în perfectă ordine. Podelele de lemn străluceau. Pernele erau înfoiate și perfect aranjate. Orhideele de pe măsuțele de cafea din trei camere diferite erau în floare. Mi-am zis să țin minte să-i mulțumesc Juanei – ceva ce nu făceam destul de des – pentru munca depusă și atenția la detaliu. Casa noastră era absolut superbă.
Însă în comparație cu vederea de la fereastra biroului meu, frumusețea interiorului m-a tulburat și mai mult. Brusc, totul mi s-a părut o farsă și, trecând pe lângă camera majordomului, am simțit nevoia de a lua un obiect de cristal de pe rafturile luminate și de a-l sparge de bufetul din marmură, așa cum făceau oamenii în filme când erau cu adevărat supărați. În viața adevărată, însă, știam că satisfacția nu ar fi egalat efortul de a strânge cioburile. Ca să nu mai pomenesc de riscul de a mă tăia. Pe de altă parte, un drum până la secția de urgențe ar fi fost o diversiune numai bună, m-am gândit eu, întinzându-mă după un pocal de vin.
— Nu fi proastă! mi-am zis cu voce tare, lăsându-mi mâna să-mi cadă pe lângă trup.
M-am întors și m-am îndreptat de-a lungul holului înspre dormitorul cel mare, care fusese adăugat casei prin anii ’90. Privirea mi s-a oprit pe un șezlong de catifea albă pe care îl comandasem de un la magazin cu mobilă
Deco din Miami. Fusese o extravaganță – prea mulți bani cheltuiți indiferent de cum i-ai spune – însă îmi ziceam că o să-l folosesc des, să meditez sau să
citesc lungită pe el în fiecare dimineață. Din păcate, asta se întâmpla doar VP - 66
rareori. Mereu eram prea ocupată. Însă acum, m-am dus într-acolo și m-am așezat pe el, gândindu-mă la Kirk, la caracterul lui. Cum putea să mascheze cu o asemenea ușurință ce-i făcuse Finch Lylei? Fusese așa dintotdeauna?
Nu prea credeam, dar, dacă nu fusese, când se schimbase? De ce nu observasem? Ce altceva îmi mai scăpa?
M-am gândit la cât de des călătorea soțul meu și la cât de puțin contact intim aveam în perioadele acelea. Nu aveam un motiv serios să cred că m-ar înșela și, sinceră să fiu, părea prea absorbit de muncă pentru a-și bate capul cu vreo aventură. Dar tot îi puneam fidelitatea la îndoială cu o probabilitate de 80:20, scăzând-o apoi la 70:30, probabil ca urmare a faptului că cea mai bună prietenă a mea era avocată specializată în divorț.
Trecuseră câteva zile de când eu și Julie nu mai vorbiserăm, nici măcar printr-un mesaj, o pauză lungă pentru noi, dar trebuia să recunosc că și eu o evitasem, cel puțin la nivel subconștient. Nu că ar fi fost mai sfântă decât mine. În unele privințe, cel puțin, deși avea principii morale foarte ridicate, era persoana cea mai lipsită de prejudecăți. Dar încă de prin clasa a șaptea, întotdeauna îmi spunea drept în față ce credea. Motiv pentru care s-au iscat câteva certuri de-a lungul anilor, uneori rănindu-mi sentimentele cu caracterul ei tăios. Dar prețuiam relația noastră fără menajamente și o consideram cea mai adevărată calitate a unui bun prieten, mai importantă
chiar și decât afecțiunea pură. Cine era persoana în care aveai suficientă
încredere încât să-i arăți adevărata față, atât la bine, cât și la rău? Pentru mine, întotdeauna fusese Julie.
Așa cum am sunat-o să îi spun despre Princeton, simțindu-mă destul de sigură că nu avea să existe vreun sentiment de competitivitate sau de invidie în reacția ei, așa știam și acum că mă pot încrede în Julie din această
privință. Mi-am găsit telefonul în bucătărie, m-am întors pe șezlong și i-am format numărul.
Julie a răspuns mai târziu, părând să răsufle din greu, ca și cum urcase în fugă câteva trepte – sau mai degrabă coborâse câteva până la micul ei cabinet de avocatură.
— Hei! Poți vorbi? am întrebat eu, sperând, într-un fel, să nu poată.
Brusc, ezitam să împărtășesc totul, fiind epuizată deja.
— Da, a răspuns ea. Verificam un raport de la un detectiv particular.
Plictisitor.
— Detectivul tău? am întrebat eu.
— Din păcate, nu. Sunt de cealaltă parte, a zis, oftând. Reprezint soția.
— O cunosc? am întrebat, știind că nu avea voie să divulge nimic din cauza clauzei de confidențialitate.
— Mă îndoiesc. E mai tânără decât noi. Are vreo treizeci de ani… Și totuși, VP - 67
a crezut că e o idee bună să se sărute cu iubitul ei, însurat și el, într-o parcare de la Walmart.
— O, Doamne! Pozele sunt… clare? am întrebat, pe de-o parte trăgând de timp, pe de alta, bucuroasă că nu doar viața mea era tulburată de probleme.
— Da, a făcut ea. Un aparat foto grozav.
Am tras adânc aer în piept și am continuat:
— Vai, nu… Apropo de poze scandaloase… Vreau să-ți spun ceva.
— Opa, ce s-a întâmplat?
— E vorba de Finch, am spus, cu stomacul ghem și cu capul țăndări. Ești sigură că ai timp de asta acum? E o poveste cam lungă…
— Da, am câteva minute, a răspuns ea. Așteaptă numai să închid ușa.
Câteva secunde mai târziu, s-a întors și a continuat:
— Deci, ce s-a întâmplat?
Mi-am dres glasul și i-am spus povestea, începând cu Kathie, care îmi arătase poza în toaleta femeilor, și terminând cu discuția pe care doar ce o avusesem cu Kirk în parcarea de la Windsor. M-a întrerupt de câteva ori, dar numai ca să-mi pună întrebări, în felul ei avocățesc, parcă strângând indicii.
Când am terminat, mi-a spus:
— În regulă. Închide și trimite-mi fotografia.
— De ce? am întrebat-o eu, gândindu-mă că fusesem deja destul de explicită în legătură cu imaginea.
— Trebuie să o văd. Ca să înțeleg pe deplin situația. Doar trimite-mi-o, bine?
Cererea, laolaltă cu tonul vocii ei, suna autoritar și aproape agresiv, dar și ciudat de liniștitor. Julie fusese mereu la conducere în relația noastră de prietenie, cea care prelua inițiativa și care se descurca de obicei în orice criză.
Așa că am făcut după cum mi-a spus, am închis, apoi m-am uitat lung la imagine, așteptând să i se trimită. I-a luat extrem de mult timp să răspundă, iar eu mă întrebam dacă se trimitea greu sau dacă pur și simplu avea nevoie de mult timp s-o proceseze. În cele din urmă, telefonul a sunat.
