Eu mi-am coborât privirea, scuturând din cap.
— Și? Pentru ce m-a mituit, mai exact?
— Nu știu, am zis eu, întâlnindu-i încă o dată privirea.
El mi-a aruncat o căutătură neîncrezătoare, aproape zâmbind.
— Nu știi?
Am înghițit cu greu și m-am convins să spun ceea ce credeam cu adevărat.
— Cred că încerca să… te motiveze să-i spui lui Walter Quarterman că nu crezi că Finch ar trebui să ajungă dinaintea Consiliului de Onoare de la Windsor.
— Adică să mă mituiască.
— Da.
— Și tu ce crezi?
— Ce cred eu? m-am bâlbâit.
— Tu crezi că Finch ar trebui să ajungă dinaintea Consiliului de Onoare?
— Sincer, da, cred, am zis, încuviințând din cap.
— De ce? a izbucnit el.
— Pentru că ceea ce a făcut e greșit. Foarte greșit. Și sunt de părere că e nevoie să suporte consecințele.
— Cum ar fi? a stăruit Tom.
— Ei bine, nu știu… Ce decide școala că e corect…
Tom a râs caustic.
— Ce e așa amuzant? am întrebat, simțind un junghi de indignare.
Nu-și dădea seama că mă străduiam din greu? Nu putea să mă scutească?
Măcar puțin?
— Nu e nimic amuzant… crede-mă, a spus el, zâmbetul pierzându-i-se înapoi într-o privire de gheață.
Ne-am privit în ochi câteva secunde, înainte ca el să-și dreagă glasul și să
spună:
— Mă întrebam, Nina… Câți bani dați tu și soțul tău școlii? Mă refer, peste VP - 89
taxa școlară.
— Ce vrei să spui? am întrebat, deși era cât se poate de clar unde voia să
ajungă.
— Mă refer… aveți vreo clădire care vă poartă numele în campusul de la Windsor?
— Nu, am răspuns, deși aveam o sală de conferință la bibliotecă numită
după noi. Și o fântână. Sincer, nu văd ce relevanță are… În ciuda a ceea ce a făcut Kirk – un gest oribil –, domnul Quarterman nu e așa…
— Dar cum e?
— E o persoană bună. Nu o să ia o decizie în funcție de contribuția noastră adusă școlii, am zis eu.
— În regulă, ascultă, m-a întrerupt Tom, aplecându-se peste cafeaua lui, cu fața atât de aproape de a mea, încât îi vedeam petele aurii din barbă. Poți să spui ce vrei, dar eu știu cum merge lumea. Și se pare că la fel și soțul tău.
— Ei bine, este evident că soțul meu a înțeles greșit de data asta, am zis eu, vocea tremurându-mi puțin.
Am arătat către teancul de bani, de care am scăpat în cele din urmă, strecurându-l în poșetă.
Tom a refuzat să-mi dea dreptate, spunând în schimb:
— Fiul tău a intrat la Princeton, corect?
— Da.
— Felicitări. Trebuie să fii foarte mândră.
