— Da, mamă, a răspuns el. Sunt sigur.
VP - 116
Capitolul 13
Lyla
Vineri seara, tocmai când credeam că lucrurile nu pot fi mai rele de atât, tata a intrat în camera mea și mi-a mai aruncat o bombă. Una subtilă.
— Du-te la culcare, a spus el, stând în prag în pantalonii de pijama și întrun tricou cu Titans. Avem o întâlnire de dimineață.
— Ce fel de întâlnire? am întrebat eu, simțind ceva necurat la mijloc, de vreme ce nu aveam nimic de făcut în weekenduri.
Tata știe că îmi place să dorm până târziu sâmbăta, și chiar e singura zi în care pot să fac asta, pentru că în majoritatea duminicilor apela la cartea vinovăției ca să mă determine să merg la biserică împreună cu bunica (o catolică devotată).
— Finch Browning și mama lui vin în vizită, a spus el cu nonșalanță, ca și cum nu mi-aș fi dat seama.
Am așteptat să-mi spună că e o glumă, dar nu era.
— Poftim? De ce? am întrebat.
— Ca să discutăm, a răspuns, pășind în cameră și privind în jos la coșul de rufe.
Era plin cu haine curate pe care tot el îl pusese acolo și pe care mă rugase să le împăturesc cu o seară în urmă. De obicei, făcea el asta pentru mine –
sau cel puțin le împăturea din nou după ce eu făceam o treabă de mântuială
(tata este de-a dreptul obsedat de cele mai mărunte chestii) – dar mi-am dat seama că devenise mai strict dintr-odată. Ca și cum împăturitul hainelor mele în locul meu a contribuit la decizia mea de a bea la o petrecere.
— Să discutăm despre ce? am făcut eu, îngrozită.
— Tu despre ce crezi, Lyla? mi-a întors-o el.
— Nu știu, tata, am răspuns eu pe cât de sarcastic posibil. De asta te-am și întrebat, de vreme ce e evident că tu ai pus asta la cale.
— Mă gândeam, și asta e doar o presupunere, că am putea discuta despre ce ți-a făcut Finch, a răspuns el foarte calm și la fel de sarcastic.
Nu prea știam la ce să mă aștept de la întâlnirea de mâine, dar ar fi putut foarte bine să propună ca noi patru să jucăm Monopoly dezbrăcați. Chiar nu-mi închipuiam ceva mai dureros decât să retrăiesc ce mi-a făcut Finch mie.
— Uau! Chiar vrei să-mi distrugi complet viața, nu? am izbucnit eu.
Mi se părea chiar o afirmație modestă. Mi-am ținut respirația, pentru că
VP - 117
nu mă lăsam păcălită. Știam că poate exploda în orice moment. În ultima vreme, tata reușea să treacă de la o stare de calm desăvârșit la una de nebunie absolută într-o secundă. De fapt, starea de calm absolut nu mai exista. Era mai mereu tensionat și pe punctul de a exploda.
— Chiar deloc, a spus el. Încerc doar să fiu un tată bun. Atât.
— Mda, ei bine, tații buni nu încearcă de obicei să le distrugă viața fiicelor lor.
Reușisem în sfârșit să fiu picătura care umplea paharul. A scos un pufăit, apoi și-a azvârlit mâinile în aer, asemenea unui personaj din desenele animate, și a ieșit din cameră, bombănind:
— Cred că m-ai confundat cu celălalt părinte al tău!
Mai că mi-a venit să mă duc după el și să îi spun să nu mai facă pe martirul. Vreau să spun că da, mama chiar nu se încadra deloc la categoria părinte. Dar asta nu însemna că tata ar fi trebuit să primească merite deosebite pentru că făcea aceleași lucruri ca orice alt părinte. Sincer, nu-mi venea să cred că nu mă gândisem niciodată să îi spun asta până acum și chiar abia așteptam să o fac, dar nu reușeam să mă scol din pat. Așa că am rămas acolo, plângând, până când tata a venit înapoi în camera mea – lucru pe care știam că îl va face. Nu instaurase niciodată regula nu-te-duce-la-culcare-supărat, dar cumva o urma. De fiecare dată se întorcea ca să-mi spună măcar noapte bună. O auzisem cândva pe bunica spunând că asta era pentru că nu „suporta conflictele”, însă eu credeam că avea de-a face cu faptul că mama ne părăsise.
Niciunul dintre ei nu a fost vreodată clar în privința a ceea ce se întâmplase în noaptea când a plecat, dar bănuiam că se certaseră din cauza mea. Avea legătură cu faptul că mama băuse prea mult și aproape că mă
lăsase să mă înec într-o piscină la o petrecere. (Deși mama insistase că știam să înot după câteva lecții la Y, tata susținea că nu învățasem decât cum să-mi întorc fața în lateral și să scot bulbuci.) în orice caz, tata era furios din cauza
„neglijenței” ei, în vreme ce ea era enervată din cauză că era prea „criticant”
– dacă măcar exista cuvântul ăsta. Și atât s-a enervat, încât a și plecat. Pentru totdeauna.
— Tatăl tău mi-a dat de înțeles cât se poate de clar că amândurora v-ar fi mai bine fără mine. Presupun că a avut dreptate, mi-a spus mama într-una din dățile când s-a întors.
Era maestră în a se victimiza chiar și când vorbea cu mine, fiica pe care o abandonase. Aproape că îi zisesem că nu era ca și cum o bătea. Să fii critic cu cineva nu e așa de rău. Cel puțin nu la fel de rău cu a fi abandonat și, evident, ar fi avut și altă variantă în afară de a-și băga picioarele. Ar fi putut să-i demonstreze tatei că putea fi o mamă bună și responsabilă. În schimb, VP - 118
dovedea câtă dreptate avea el, de fapt.
Cât despre tata, presupun că se învinovățea puțin pentru cum ieșiseră
lucrurile. Și poate chiar credea că dacă ei doi ar fi avut regula cu nu-te-duce-la-culcare-supărat, ar fi reușit să o convingă să meargă la dezalcoolizare sau și-ar fi rezolvat cumva problemele. Mă îndoiesc, și pun pariu că și tata se îndoiește. Dar, chiar și așa, tot cred că se gândește uneori la asta.
În orice caz, când tata s-a întors în cameră, m-am bucurat, chiar dacă
eram încă foarte nervoasă. Înainte să spună ceva sau să se mai învinovățească de ceva, am spus:
