— Farfuria arata mai bine, am zis, ridicându-mi privirea din ultimul număr din Instyle și prefăcându-mă calmă.
El a încuviințat din cap, puțin surprins, apoi le-a pus înapoi pe farfurie, pe care a dus-o pe măsuța de cafea. A lăsat-o jos, împreună cu un teanc de șervețele, pe care le-a așezat în evantai. Am luat asta drept un semn bun cu privire la promisiunea făcută de a nu avea prejudecăți. Cel puțin, știam că nu o ura pe doamna Browning, pentru că tata nu făcea niciun efort pentru cineva pe care îl ura.
La unsprezece fix, a sunat soneria. Tata a inspirat adânc și s-a dus încet până la ușa din față, în vreme ce eu am rămas nemișcată pe canapea, trecându-mi degetele prin păr și făcându-mi spuma din păr să scârțâie.
Aveam un nod în stomac. Ieșit din raza mea vizuală, l-am auzit pe tata deschizând ușa și salutând. S-a prezentat apoi lui Finch și i-a invitat înăuntru. Am tras aer în piept de câteva ori, timp în care ei au intrat în cameră, mergând în șir indian, doamna Browning prima, urmată de Finch, apoi de tata. Era cumva ireal, așa cum te simți când îți întâlnești profesoara la magazin sau în oricare alt context din afara școlii.
— Vă rog, luați loc, a spus tata, arătând către canapeaua de lângă mine și către unul dintre cele două scaune. Părea la fel de emoționat pe cât mă
simțeam eu, dar mai puțin nervos față de cum mă așteptam.
Doamna Browning stătea pe canapeaua de lângă mine, iar Finch ocupase scaunul în diagonală cu ea. M-au salută amândoi, în timp ce eu mi-am menținut privirea asupra ei, prea emoționată ca să mă uit la Finch. Era încă
și mai frumoasă și mai elegantă de aproape față de cum o văzusem eu în tribuna sălii de sport, deși ținuta ei era casual. Era îmbrăcată cu o bluză albă, cu mâneci largi, blugi strâmți și niște balerini aurii. Avea niște bijuterii frumoase, pe mai multe straturi – piese delicate amestecate cu unele mai masive, aur amestecat cu argint și ceva asemănător cu platina. Totul la ea părea chic, fără nici cel mai mic efort. Ca și cum s-ar fi trezit arătând aranjată
din cap până în picioare.
— Lyla, dumneaei este doamna Browning, a spus tata. Pe Finch îl știi.
— Da. Bună ziua. Salut, am zis eu, fără să fac contact vizual cu niciunul.
— Doriți un croasant? a întrebat tata, uitându-se întâi la doamna Browning, apoi la Finch. Era prima oară când îl auzeam pronunțând cuvântul și suna ciudat. Prea franțuzesc sau ceva de genul ăsta.
Finch a ochit farfuria ca și cum ar fi vrut unul, dar a scuturat din cap și i-a VP - 123
mulțumit. Doamna Browning a refuzat și ea, croasanții devenind doar niște simple obiecte de decor.
— Vreți ceva de băut? a spus apoi tata, lucru pe care probabil ar fi trebuit să îl întrebe prima oară. Cafea? Apă?
— Eu am apă, mulțumesc, a spus doamna Browning, scoțând o sticlă de Evian din poșetă.
— Finch? Tu vrei ceva de băut? a continuat tata.
— Nu, mulțumesc, a răspuns Finch.
Între timp, eu stăteam pur și simplu acolo, dorindu-mi să mor, după care doamna Browning a anunțat că Finch avea ceva să-mi spună.
Eu am încuviințat din cap, holbându-mă la brățara masivă din aur care i se bălăngănea în sus și în jos pe antebraț, în timp ce își dădea o șuviță
blondă după ureche.
— Da, l-am auzit pe Finch spunând.
Apoi mi-a rostit numele, moment în care l-am privit în ochi pentru prima oară.
— Chiar îmi pare rău pentru ce am făcut, a zis el. Băusem, deși asta nu e chiar o scuză. A fost prostesc și imatur din partea mea, un lucru într-adevăr îngrozitor. Îmi pare foarte rău.
— E în regulă, am bălmăjit eu, însă tata a intervenit mult mai vocal, spunând că, de fapt, nu era în regulă.
— Tată, am șoptit eu. Încetează!
— Nu, a spus Finch. Are dreptate. Nu e în regulă.
— Nu e, a intervenit și doamna Browning. Și, dacă mai contează, Finch nu a fost crescut așa.
— Așa cum? a făcut tata, deși a reușit să sune mai degrabă curios decât agresiv.
— Așa ignorant, și rău, și insensibil, a răspuns doamna Browning, cu voce tremurată, ca și cum i-ar fi venit să plângă.
Și totuși, nu părea genul plângăcios, iar prin minte mi-a trecut expresia tatei de „luptătoare îndârjită”. Eu și Finch ne-am intersectat privirile pentru o secundă, înainte ca el să se întoarcă spre tata și să spună:
— Domnule Volpe, credeți că aș putea vorbi puțin cu Lyla între patru ochi?
Tata a părut să amuțească pentru o secundă, după care mi-a rostit numele, ca și cum mi-ar fi cerut permisiunea. Eu am încuviințat din cap, ținându-mi privirea în podea.
— În regulă, atunci, a spus tata. Eu și Nina o să ieșim din cameră un minut…
Vocea i s-a pierdut, în vreme ce s-au ridicat amândoi. Ea l-a urmat în VP - 124
bucătărie, apoi afară, pe ușa care dădea în curtea din spate.
Când am auzit ușa închizându-se, mi-am ridicat capul și m-am uitat la Finch. S-a uitat și el la mine cu ochii ăia incredibil de albaștri. Când a clipit, i-am văzut curbura genelor blonde. Am simțit o durere în piept, încă dinainte să-mi rostească numele, ca pe o întrebare șoptită.
— Ce-i? am zis eu încet, cu chipul arzând.
Finch a tras adânc aer în piept, apoi a zis:
— M-am tot gândit la asta… dar chiar cred că ar trebui să știi ce s-a întâmplat cu adevărat în noaptea aia…
