— Uite ce e, tata. Îți sunt recunoscătoare că ești un tată bun și pentru tot ce faci pentru mine, dar toată chestia asta mă termină.
— Te termină? a repetat el, la fel de calm ca mai înainte.
— E doar o expresie.
El a încuviințat din cap.
— Da. Adică, serios, ultimul lucru din lume e să vreau să stau în aceeași cameră cu familia Browning. Aș prefera să trec prin foc. Sau să-mi smulg o unghie.
— Nu e nici activitatea mea preferată, a spus tata.
— Atunci de ce o facem? Și a cui a fost ideea, mai exact?
— A Ninei. Doamna Browning.
M-am uitat la el, încercând să procesez informația. Și numele. Nina. Era atât de elegant, i se potrivea perfect din câte mi-o aminteam eu de la meciul de baschet, singura dată când o văzusem. Finch era unul dintre cei patru jucători seniori din echipă, așa că a ajuns înainte de joc, însoțit de ambii părinți. Despre tatăl lui nu-mi aminteam mare lucru, decât că era la fel de înalt ca Finch, însă mama lui era atât de drăguță și de stilată. Era mică de înălțime, cu un păr de culoarea mierii, lung până la umeri, iar ținuta ei fusese demențială: blugi negri, cizme cu toc înalt, până la genunchi, și un pardesiu de culoarea fildeșului tivit cu ciucuri.
— Ea te-a sunat? am întrebat eu, fiindcă eram oarecum intrigată de discuția lor.
— Mi-a trimis un email, a răspuns tata.
S-a uitat iar la coșul de rufe, după care s-a apropiat de marginea patului meu.
— Când?
Chestia asta cu ținutul secretelor nu se mai întâmplase între noi, deși, ca să fiu sinceră, ar fi trebuit să fie reciproc. Și eu aveam o mulțime de lucruri pe care i le ascundeam. Și nu doar faza cu băutul.
În cele din urmă, s-a așezat și mi-a pus mâna pe picior, strângându-mi-l ușor prin șoseta pufoasă. Mi-am tras instinctiv genunchii, strângându-mi-i la VP - 119
piept.
El a părut rănit sau jignit sau poate ambele.
— Acum câteva zile, a răspuns el. Ne-am întâlnit la o cafea.
— Asta e superciudat, am zis eu, pe de-o parte pentru că era, pe de alta pentru că tata nu se întâlnea cu nimeni la cafea.
— Ce e așa de ciudat? a întrebat el, cu o expresie ciudată pe fața – pentru că știa și el cât era de ciudat, de fapt.
— Ăăă, totul?
— Bine, poate a fost puțin, a recunoscut el, ridicând din umeri. Dar am avut o conversație destul de bună.
— Super. Mă bucur pentru tine, am zis, dându-mi ochii peste cap.
— Nu face pe deșteaptă, Lyla.
— Nu fac. Mă bucur că ați vorbit și toate cele. Dar ce-avea dacă asta era tot?
— Nu, n-are cum să fie asta tot.
— De ce nu?
— Pentru că băiatul ăla îți datorează niște scuze, Lyla. Este un lucru important. E important să ne adunăm toți și să discutăm despre asta. Eu și Nina așa am convenit.
— Bine, dar de ce trebuie să ne adunăm aici?
— Dar ce are? a făcut el, părând jignit. Ți-e rușine cu casa în care locuiești?
— Nu, am spus eu – ceea ce cam era o minciună.
Încă de când am început să merg la Windsor, în clasa a noua, și mi-am dat seama cât de mulți bani aveau oamenii din jurul meu, mi-a fost puțin rușine cu cartierul și casa în care locuiam. Firește, mă simțeam încă și mai prost pentru faptul că gândeam astfel.
— E doar stânjenitor, am continuat, încercând să cruț sentimentele tatei.
— Nu mai stânjenitoare decât poza aia! a făcut tata, devenind iar nervos.
Poza aia, Lyla, este al naibii de ciudată!
Am coborât privirea, cuprinsă de un nou val de rușine. Mai mult decât drama de la școală, mă deranja că tata mă văzuse în halul ăla – leșinată de la băutură, cu un sân ieșindu-mi din rochie – și continuarea din seara aia când am ajuns acasă și de care eu nu îmi aminteam în totalitate. Probabil își dăduse seama că mai beam din când în când, dar pun pariu că nu-i trecuse prin cap că m-aș fi făcut praștie sau că aș fi făcut sex. Firește, fotografia nu era o confirmare, dar era un semn indubitabil că nu mai eram îngerașul perfect pe care îl credea el.
— Taaată, poți avea puțină empatie? Dacă nu pentru Finch, măcar pentru mine? am zis, folosind cuvântul special de la Windsor.
VP - 120
Domnul Q apela deseori la empatie când vorbea la adunări, iar conceptul fusese de multe ori temă de dezbatere.
— Stai așa, a făcut tata. Ce-ai spus? Ar trebui să am empatie pentru Finch în situația de față?
