— Bine, am răspuns eu, cu ochii la ușă și cu o senzație de gol în stomac.
Nu-i vedeam pe tata și pe doamna Browning, dar mi-i închipuiam stând împreună la masa de picnic.
— Mai știi că jucam Uno? a întrebat el.
— Da, am răspuns.
— Ei bine, la un moment dat, eu și Polly am ajuns să ne certăm. Ai observat?
Am ridicat din umeri, deși chiar observasem.
— Da… Din cauza ta.
— A mea? am făcut eu, șocată.
— Da. A ta.
— De ce? am întrebat.
— Era geloasă. Arătai atât bine în rochia aia neagră… A văzut că mă uitam la tine… m-a acuzat că flirtam… și s-a enervat.
— Aha, am făcut eu, copleșită de o serie de emoții.
Eram confuză că Polly fusese geloasă din cauza mea, îngrijorată că
provocasem o ceartă, dar și de o senzație ciudată, fierbinte, provocată de gândul că îi plăcuse cum arătam. În trecut, mai primisem câte un comentariu la postările de pe Instagram de la câțiva băieți, dar nimeni nu mi-o mai spusese așa pe față.
— În fine, a continuat el. Un lucru a dus la altul… Vocea i s-a pierdut, apoi: Mă urmărești?
Eu am scuturat din cap, nedumerită din cauza ultimei părți. Vorbea despre cearta lui cu Polly? Sau despre mine? M-am întrebat o clipă dacă nu cumva se petrecuse ceva între noi. Ceva fizic. Dar nu avea cum. Mi-aș fi amintit. Îmi aminteam fiecare privire pe care mi-o aruncase vreodată Finch.
— Ascultă, Lyla, a spus Finch, aplecându-se înspre mine și șoptindu-mi numele. Nu eu ți-am făcut poza. Nu eu am pus descrierea. Și nu eu am trimis-o prietenilor. Și-a mușcat buza de jos, trecându-și apoi o mână prin părul blond. Înțelegi?
— Ce? Nu. Nu chiar, am zis, cu mintea și inima blocate. Și atunci mi-am VP - 125
dat seama. Stai, Polly a fost?… Ți-a luat telefonul?
El a dat ușor, dar sigur, din cap.
— Da. Mi l-a luat pentru că a crezut că noi doi vorbeam… prin mesaje.
— De ce ar crede asta?
— După cum ne priveam.
— Dar nu ne dădeam mesaje, nu? am întrebat eu, amintindu-mi că tata îmi umblase și el prin mesaje.
Poate că ștersese vreo conversație? Era posibil una ca asta?
El a scuturat din cap.
— Nu. Adică aș fi vrut… Dacă aș fi avut numărul tău, probabil că aș fi făcut-o… dar nu, a fost doar contactul vizual… Atâta că Polly și-a dat seama.
Intuiție feminină sau cum s-o numi.
Eu am aprobat din cap. Pentru că, firește, și eu mi-aș fi dat seama.
— Așa că m-am amețit și mi-am cam rătăcit telefonul…
— Iar ea l-a luat și mi-a făcut poza? am întrebat, vrând să mă asigur că
înțelegeam bine.
— Da, a spus Finch. Fix așa s-a întâmplat.
— Uau, am făcut eu, mai mult pentru mine. Ce… scorpie!
— Știu… Adică nu e așa de obicei. Chiar nu e… Dar trece printr-o perioadă
mai grea.
M-am uitat la el, neîncrezătoare. Ce probleme putea avea Polly? Era bogată și frumoasă – echivalentul feminin al lui Finch. Plus că erau împreună. Era al ei. Și ce dacă flirtase puțin cu mine? Asta nu însemna nimic în comparație cu relația lor de lungă durată. Sau însemna?
— În fine. Ne-am despărțit din cauza asta, a încheiat el.
— Serios? am făcut eu, cu glas spart. Din cauza mea?
— Nu. Din cauza a ceea ce ți-a făcut.
