— Finch! am strigat eu. Să nu mai spui asta niciodată! E foarte urât!

Chiar n-ai învățat nimic din toate astea? aș mai fi vrut să adaug, dar m-am oprit. Era prima discuție mai lungă după multă vreme și nu voiam să ne certăm.

— Îmi cer scuze, mamă, a zis el încă o dată, tocmai când a tras pe aleea noastră. Doar că mi-am pierdut respectul pentru ea în ultima vreme. Știi ce zic?

— Da, am zis eu, încuviințând din cap. Știu.

La scurt timp după ce am ajuns acasă, Finch a venit la mine în birou.

— Hei, mama? Pot să ies diseară în oraș? E un spectacol la Twelfth and Porter. Cântă Luke Bryan. Știu că sunt pedepsit, dar după discuția cu Lyla și toată drama cu Polly, mi-ar prinde bine o ieșire. Te rog, mama!

Am șovăit. Instinctul îmi spunea să zic nu, dar inima îmi spunea da.

Făcusem un progres enorm azi.

— Nu știu, Finch, am zis eu, încă pe gânduri.

— Pot măcar să-i trimit un email lui Bob Tate? a insistat el, referindu-se la agentul lui Kirk care nu numai că putea face rost de bilete pe ultima sută de metri la orice spectacol sau eveniment sportiv, dar putea obține și permise VIP sau orice alte avantaje își dorea Kirk. Ca să văd dacă poate obține bilete?

— Cât crezi că or să coste? am întrebat eu, hotărâtă să îl fac să înțeleagă

mai bine valoarea banului.

— Nu știu, a zis Finch, cu ochii în telefon, butonând. Posibil câteva sute de dolari bucata, de vreme ce e o locație mică…

— Câte sute bucata? am făcut eu, șocată – și nu atât de prețul în sine, cât de nonșalanța lui Finch.

Am vrut să îi zic nu, dar apoi m-am gândit la un compromis.

— Poți ieși în oraș, dacă găsești o distracție mai ieftină.

— Bine, mamă, a spus el, arătând dezamăgit.

VP - 134

Preț de o secundă, m-am simțit prost. Era mult mai distractiv să-l fac pe Finch fericit, iar filosofia mea era: dacă poți zice da, de ce să nu zici da?

Firește, asta era și filosofia lui Kirk, lucru care ne-a dus pe această cale de a nu-i refuza nimic fiului nostru, indiferent de costuri. La urma urmelor, după

cum spunea Kirk de fiecare dată, nu era arbitrar să alegem o sumă de bani pe care să i-o punem ca limită? Dacă ne puteam permite cu ușurință o mașină de optzeci de mii de dolari pentru Finch, de ce să îi cumpărăm una de patruzeci de mii care nici nu i-ar plăcea?

Acum aș fi vrut să revin la discuția despre mașina lui Finch – precum și la multe altele. Aș fi vrut să fac o listă întreagă cu toate motivele pentru care să

nu facem asta și să i-o dau lui Kirk. Nu ar trebui să le primească de-a gata…

Ar trebui să le merite… Dacă standardul e deja ridicat, unde o să ajungă

așa?… Și, cel mai important dintre toate: Există o diferență între privilegiat și îndreptățit. Un concept la fel de străin lui Finch cum era și pentru tatăl său. Ce-l făcea pe Finch să creadă că poate apela la agentul tatălui său? Că

banii nu erau o problemă, deși nu câștiga un sfanț pe numele lui?

L-am urmărit cu privirea pe Finch cum tasta ceva în telefon, după care și-a ridicat privirea înapoi la mine.

— Trebuie să mă tund… dacă ești de acord, a spus el, cu o ușoară

îndrăzneală în voce.

— Ai grijă cum vorbești, i-am zis, deși știam că admonestarea mea venea puțin cam prea târziu.

— Desigur, mamă, a făcut el, vârându-și telefonul în buzunarul de la spate și ieșind din cameră.

∵

Mai bine de trei ore mai târziu, Finch s-a întors acasă cu aceleași plete cu care a și plecat.

— Am crezut că te duci să te tunzi, am zis eu, enervată – atât de starea părului său, cât și de faptul că nu făcuse ceea ce spusese că o să facă.

— Era plin, a răspuns Finch, referindu-se la frizeria din Belle Meade, unde se tundea de fiecare dată. Am așteptat o veșnicie… După care am plecat.

— Ai așteptat trei ore? am făcut eu, gândindu-mă că poate fusese aglomerat, dar nici chiar așa.

— Am avut și alte treburi de rezolvat… Apoi am dat o tură pe la club. Cu Beau.

— Bine, am zis.

— Și, ghici ce? Are bilete la Luke Bryan diseară. Și mi-a dat și mie unul.

— Serios? am făcut eu, întrebându-mă dacă Melanie avea ceva de-a face cu asta sau dacă Beau și Finch se descurcaseră singuri.