— Mai bun? Haide, Jules. Nimeni nu e mai bun ca tine.

— Adevărat, a zis ea, zâmbindu-mi. Dar știi la ce mă refer. Există avocați specializați în clientelă cu bani și faimă.

— Eu te vreau pe tine, am zis eu, scuturând din cap.

— Bine atunci. Contează pe mine. Mereu.

Am încuviințat din cap și am spus:

— Și acum ce urmează?

— Angajăm un detectiv particular… și adunăm toate informațiile posibile.

Rapoarte financiare, extrase de cont, investiții, o listă cu toate bunurile voastre… Apoi depunem citație. Dar adună ce poți, pentru moment. După ce strângem material, o să depunem plângere. Urmează o perioadă obligatorie de șaizeci de zile. Pe urmă o să aflăm…

— Crezi că se ajunge la proces? am întrebat eu, cu stomacul ghem.

— Posibil. Probabil.

— Dar nu se ajunge de cele mai multe ori la o înțelegere? La o mediere?

— Ba da, a spus ea. Dar, sincer, nu văd cum o să meargă o mediere între tine și Kirk. Tu ce crezi? Nu știe ce e aia compromis.

— Mda… o să fie șocat.

— Vai, bietul de el, o să se simtă trădat? a făcut ea, pe un ton plin de dispreț.

— Chiar îl urăști, nu?

M-a privit lung o secundă, ca și cum ar fi încercat să se abțină – nu de dragul noii ei cliente, ci al vechii ei prietene. Și totuși, nu a reușit.

— Da, îl urăsc, Nina.

— De când? am întrebat, gândindu-mă la perioada în care Kirk își vânduse compania, fiindcă eram sigură că avea să se refere la asta ca la un punct de turnură.

— Ăăă, de când l-am cunoscut? Când a trișat la Putt-Putt.

Am privit spre cer, atât cât se vedea de pe verandă, și am rememorat prima oară când l-am adus pe Kirk din Vandy în orașul meu natal. Aveam chiar o fotografie din noaptea aceea, ceea ce era destul de neobișnuit, având în vedere că pe vremea aceea nu existau încă telefoanele cu cameră. În poză

eram eu, Kirk, Julie și Adam, stând în parcarea de la Putt-Putt Fun Center de pe autostrada Bluff City. Noi trei, cei din Bristol, eram în tricou și în teniși, însă Kirk avea un tricou polo, pantaloni scurți de stofa și mocasini – pe care pe atunci îi consideram niște papuci cu chestii amuzante de cauciuc pe talpă.

— Ce a făcut, mai exact? am întrebat eu, închipuindu-mi-l cum dă cu piciorul în minge sau jucând atunci când nu era rândul lui. Felul amuzant în VP - 169

care majoritatea oamenilor trișau la minigolf.

— El ținea scorul, firește, a spus. Iar Adam îl tot prindea cum își umfla propriul scor. Trișa pe față.

— Uau… altceva?

— Cum adică „altceva”? Altceva în afară de trișat? a făcut ea, ridicând din sprâncene. E ca și cum ai spune „altceva în afară de caracterul lui de rahat”…

— Am vrut să spun ce altceva îți mai amintești, am zis, simțindu-mă puțin defensivă. Și nu pentru Kirk neapărat, ci pentru ideea că acțiunile din acea seară se traduceau automat drept defecte iremediabile de caracter. Altceva în afară de detaliile de la jocul de minigolf?

— Minigolful, a spus ea cu seriozitate, este o metaforă a vieții.

— Chiar așa? am zis eu, zâmbind.

— Da. Adică, gândește-te… Nu îl iei în serios? Prea în serios? Nu îți place?

Nu ții scorul cu atenție? Nu te superi când pierzi? Trișezi? Și, dacă trișezi, cum reacționezi când ești prins? Te dai la fund? Îți pare rău? O faci din nou?

Mi-am ridicat mâinile în aer și am spus:

— În regulă, în regulă… Nu zic decât că să-ți înșeli nevasta e mai grav decât să trișezi la minigolf… Și nu cred că Kirk era atât de rău pe atunci. La urma urmelor, m-am îndrăgostit de el, nu?

— Așa să fie? a întrebat ea, puțin mai mult decât sceptică.

— Ăăă… da? M-am măritat cu el, Julie, am replicat eu, auzind cât de jalnic sunase riposta mea, având în vedere tot ceea ce se întâmplase în viețile noastre.

Auzise și ea, ridicând din sprâncene în timp ce eu am continuat:

— Nu regret toată perioada căsniciei noastre. Asta ar însemna să-l regret și pe Finch… Regret doar… ultimii ani. De când Kirk și-a vândut compania.

Cred că atunci e momentul când s-a schimbat, am spus eu, fără să menționez și problema banilor.

Julie a dat din cap și a spus:

— Mda. Sigur s-a înrăutățit de atunci. A devenit mai arogant, s-a crezut mai îndreptățit… Cum e vorba aia? Banii accentuează ceea ce ești deja?

— Mda, am zis eu, încuviințând din cap. Ceva de genul.

Julie a părut să cadă pe gânduri o clipă, ca și cum încerca să deslușească

ceva, apoi a spus:

— Știi, în ultimii zece ani, nu cred că am fost în preajma lui Kirk fără ca el să se scuze că trebuie să dea „un telefon”, a zis imitându-i vocea, apoi a bombănit, ca pentru sine: îngâmfat care-și dă importanță.

Am tresărit la auzul cuvintelor ei, știind că avea dreptate și gândindu-mă

cum nu suportă să fie separat de telefon. De fapt, singura dată când îl văzusem fără el o perioadă mai lungă de timp fusese la campionatul de golf VP - 170

Masters unde telefoanele mobile erau absolut interzise – indiferent de cât de bogat sau de influent erai. Era una dintre puținele reguli pe care chiar le respecta – poate deloc surprinzător, dat fiind caracterul elitist al evenimentului.

— Nimeni nu e atât de important. Nici Herman Frankel nu face asta, iar el e neurochirurg, hai să fim serioși! a continuat Julie, referindu-se la șeful de promoție din generația noastră, cu care Julie era încă prietenă.

— Nu vorbește despre munca lui decât dacă o aduce altcineva în discuție.

Și nici nu iese dacă primește un telefon, pentru că nu vrea să îi insulte pe oameni plecând de la masă.