— Ciudat? Nu, n-aș folosi acest cuvânt. Ești introvertit. Nu toată lumea trebuie să aibă o gașcă, a spus Bonnie, subliniind ultimul cuvânt.
Îi plăcea să mai strecoare câte un cuvânt din ce considera ea a fi argou –
deși, de obicei, era cam cu un deceniu în urmă.
— Dar am avut gașcă când eram copil. Înainte de Beatriz, am zis eu.
— Da, a spus Bonnie, dând din cap. Îmi amintesc că ai menționat asta.
Unul dintre tipi era cel care v-a făcut rost de slujba de la club, nu?
— Da, John. Și mai erau și Steve și Gerard, am răspuns eu, continuând să îi povestesc despre noi patru, cum am crescut împreună, cutreierând pădurea de lângă cartierul nostru, ca apoi, adolescent fiind, să trecem la bere, iarbă și muzică heavy metal. Când mă gândeam la perioada liceului, mă gândeam la acel grup de băieți, plus iubita lui John, Karen, care era de-a noastră, stând laolaltă și vorbind tâmpenii, despre tot și despre nimic anume. Subiectul nostru preferat era cât de mult uram Nashville-ul, sau cel puțin partea VP - 140
noastră de oraș, și cât de mult ne doream să plecăm naibii de acolo și să
avem o altfel de viață decât a adulților din jurul nostru, care se chinuiau cu salarii de nimic. Fiind cel mai deștept și mai ambițios dintre noi, numai John chiar a reușit să facă asta. A mers la facultate în Miami din Ohio, la școala de afaceri în Northwestern, ca apoi să ajungă pe Wall Street, tranzacționând acțiuni, fumând trabucuri scumpe și purtându-și părul dat pe spate ca Michael Douglas în rolul lui Gordon Gekko. Între timp, eu m-am dus la colegiu trei semestre, ca apoi să rămân fără bani și să mă apuc de tâmplărie, iar Steve și Gerard au preluat afacerile familiilor lor, devenind agent de asigurări, respectiv electrician. Singura întorsătură a poveștii a fost atunci când John și Karen s-au despărțit, iar ea a început să iasă cu Steve, ca apoi să
se despartă și de Steve și să sfârșească prin a se mărita cu Gerard. A fost un adevărat miracol că prietenia noastră a supraviețuit în ciuda acelor încălcări a codului de onoare masculin.
— Deci pe cine consideri acum ca fiind prietenul tău cel mai apropiat? m-a întrebat Bonnie.
Între timp, ibricul a început să șuiere, apoi să bolborosească. L-a apucat de mâner cu o mănușă de bucătărie, dându-l deoparte de pe aragaz și astfel amuțindu-l numaidecât.
Eu am zâmbit și am răspuns:
— În afară de doamna care mi-a dat țeapă cu căsuța din copac?
Bonnie a râs și a spus:
— Da, în afară de hoașca aia bătrână.
Eu am ridicat din umeri, explicându-i cum noi patru, fără Karen, încă
încercam să ne întâlnim când John venea în oraș de Ziua Recunoștinței, doar că dinamica părea puțin forțată.
— Deci te simți singur? Sau e vorba despre altceva aici?
M-am uitat la ea, gândindu-mă cât era de genială.
— Altceva, am zis. Dar pentru asta mi-ar trebui ceva mai tare decât ceaiul.
Bonnie a zâmbit, a stins aragazul și ne-a turnat amândurora câte un pahar dintr-un lichid limpede, nediluat.
— Ce e asta? am întrebat eu, agitându-l în pahar.
— Gin, a răspuns ea. Altceva nu am.
Eu am încuviințat din cap, apoi am luat paharul și am urmat-o pe verandă, unde ne-am așezat pe scaune din răchită, admirând căsuța din copac.
Sorbind lichidul din pahar, i-am spus întreaga poveste. Totul, încheind cu vizita Ninei și a lui Finch și cu faptul că Finch mi-a cerut permisiunea să iasă
cu Lyla.
Bonnie a fluierat și a scuturat din cap.
— Și ce i-ai spus? Stai, lasă-mă să ghicesc. Peste cadavrul tău?
VP - 141
— Nu chiar.
— Serios?
— Da, serios. De ce ești așa surprinsă? Credeam că ești adepta iertării. Să
renunți la amărăciune și la toate cele.
— Eu sunt. Tu nu ești.
— Bine spus. Dar încerc să dau un exemplu mai bun. Aș prefera ca Lyla să
semene mai degrabă cu tine decât cu mine.
Bonnie a zâmbit.
— Revenind. Sper că îl va refuza singură. Că îi va accepta scuzele, dar că
nu va mai vrea să aibă nimic de-a face cu el. Sper că întâmplarea a învățat-o câteva lucruri despre respectul de sine.
