— Apoi am început să o plac. Puțin.
— Și ea cum te-a folosit pe tine? a continuat Bonnie. Tot pentru sex?
— Așa îmi place să cred, am zis eu, rânjind.
VP - 138
Bonnie mi-a întors zâmbetul și a scuturat din cap.
— Glumesc. Delaney ar fi putut să se culce cu oricine… Eu doar am făcut-o să se simtă mai rebelă.
— Cum așa?
— Știi și tu. S-a culcat cu un îngrijitor, unul cu un statut cu mult sub al ei.
A nesocotit astfel regulile, fie prin alegerea costumului de baie, fie prin a celui cu care și-o trăgea.
— Ți-a spus ea asta?
— Nu cu atât de multe cuvinte. Dar vorbea al naibii de mult despre asta.
Despre bani și statut social. Până și cuvântul ăsta îl folosea prea mult: elegant.
Mi-am dat ochii peste cap, simțindu-mi încă o dată propria inferioritate.
— Deci nu se simțea ca… o iubire interzisă?
— Nu. Mă simțeam ca un pion. Apoi, într-o noapte, chiar a mers prea departe.
— O, dar ce a făcut? a întrebat Bonnie.
— A descris-o pe mama ca fiind sarea pământului.
Bonnie a înțeles ce voiam să zic, a tresărit, apoi a scos un oftat.
— Mda. M-am cam pierdut cu firea. I-am spus că e o expresie cât se poate de înjositoare.
M-am oprit și parcă o și vedeam pe Delaney stând pe podeaua de ciment de la subsolul meu, sorbind dintr-o doză de Budweiser și insistând calm cum că expresia ar fi fost de bine – sinonimă cu dulce și grozavă.
I-am mai zis lui Bonnie cum ar fi putut Delaney să-și dea seama că mama era dulce și grozavă, de vreme ce singura chestie pe care i-o spusese fusese: Bună. Mă bucur să te cunosc. Vrei ceva de băut? Avem Diet Pepsi și suc de portocale.
Bonnie a râs din toată inima.
— Și ce a răspuns?
— A devenit defensivă. Nu-i plăcea să se ia cineva de ea. Ci doar ea să se ia de alții… Dar nu am slăbit-o. Am întrebat-o dacă i-a spus vreunui doctor sau vreunui avocat că e „sarea pământului”. Sau dacă ar fi descris așa pe vreunul dintre membrii clubului. A spus că nu, pentru că toți erau niște
„ratați”. Îmi amintesc că m-am gândit că nu aveau cum să fie toți niște ratați, mai mult decât erau toate mamele singure „sarea pământului”. Dar am schimbat subiectul. Îmi dădusem seama că nu mai avea rost să continui.
— De ce nu mai avea rost?
— Pentru că ea nu conta prea mult, am răspuns, ridicând din umeri. Mi s-a luat de ea. Chiar atunci și acolo.
— Deci v-ați despărțit în seara aia?
VP - 139
— Da, am zis, fără să recunosc că mai făcusem sex de câteva ori înainte să
decid, odată pentru totdeauna, că nu voiam să fiu tipul cu care să-și piardă
vremea.
Lui Bonnie nu i-a luat mult să-și expună ipoteza. Nu a spus chiar că îi purtam pică, dar cam asta era ideea de bază. Cu alte cuvinte, a concluzionat că m-am simțit folosit de Delaney, stima mea de sine fiind grav afectată atât de ea, cât și de întreaga experiență de la clubul din Belle Meade. Undeva în adâncul meu, era convinsă că eu credeam că nu m-am ridicat la înălțimea așteptărilor și că apoi am căutat persoane și situații în care să mă simt mai puțin vulnerabil în fața respingerii. Ironia a fost, desigur, că am sfârșit cu Beatriz, care, în cele din urmă, m-a părăsit și ea. Cuvintele lui Bonnie, nu ale mele.
Teoria ei avea oarece logică, exceptând faptul că nu petreceam foarte mult timp gândindu-mă la trecut. Și nici la lipsa prietenilor din prezent. De fapt, singurele dăți când mă gândeam la viața mea socială era atunci când făcea Lyla observații, uneori sub formă de îngrijorare („Ar trebui să mai ieși și tu, tată.”) sau uneori sub forma unor acuzații, după ce îi interziceam să
facă ceva („Vrei să ajung ca tine și să nu am prieteni?”).
Dar apoi s-a întâmplat toată treaba cu Finch, și brusc chiar m-am simțit puțin singur. Pierdut. Mi se părea destul de trist că nu aveam cu cine să
discut despre asta.
Și așa mi-am amintit că aveam totuși pe cineva. Astfel am ajuns la Bonnie.
— Crezi că e ciudat că am așa puțini prieteni? am întrebat-o eu aproape imediat, pe când stăteam în bucătărie, iar ea aprinsese aragazul să pună de ceai.
Ceaiul era punctul de plecare al tuturor întrevederilor noastre.
