continue, pentru că s-a mulțumit să ridice din umeri.

— În regulă. Poate lanțul mai merge cum mai merge, dar nimănui nu îi stă

bine cu blugii ăia lăsați, a spus ea, croindu-și drum spre casa de marcat cu vreo șapte produse în brațe, dintre care niciunul nu era la reduceri.

— Nu avea blugii lăsați, am răspuns eu, cu mâna goală și superenervată.

Erau doar… largi.

— Care e diferența?

— Diferența… este… că nu îi cădeau de pe el, am replicat eu, știind cu exactitate pentru că mă uitasem după Caleb când ieșise din magazin. Știu sigur că nici măcar nu i se vedeau boxerii. Deloc.

— Chiar și așa, a făcut Grace, ridicând din umeri. Cred că meriți ceva mai bun. Mult mai bun, a spus ea, începând cu tirada ei despre cum trebuia să

țintesc mai sus în viață, plus că pentru asta mergeam la Windsor, nu?

Știam că îmi voia doar binele, și poate chiar era ceva ce nu îi plăcea la Caleb, iar eu nu-mi dădeam seama. Dar tot simțeam că era nedreaptă cu el și că pe mine mă lua de sus și nu puteam să nu mă simt ofensată. Nu era prima oară când mă făcuse să mă simt ca un fel de proiect, fata săracă luată sub aripa ei ocrotitoare – și nu pentru că m-ar fi plăcut, ci pentru că aveam nevoie de ajutor. Ajutorul ei, de fată bogată și albă din inima cartierului Belle Meade. Îmi venea să îi spun că tata nu mă trimisese la Windsor ca să-mi schimb preferințele în materie de băieți, ci că eram acolo să învăț. Punct. Dar m-am gândit că nu merita să despic firul în patru. Eram recunoscătoare să o am pe Grace și nu voiam să pun în pericol prietenia noastră jucând cartea rasismului sau exagerând din ceva mărunt. La urma urmelor, nimeni nu era perfect.

Și totuși, când eu și Caleb am început să ieșim vara aceea, nu i-am dat lui Grace prea multe detalii, spunându-i că eram doar prieteni. (Și nu i-aș fi spus nimic, doar că voiam satisfacția de a-i da peste nas cu faptul că lanțul pe care îl purta Caleb la gât fusese al bunicii lui, care murise.) Din întâmplare, Caleb a rămas un secret și pentru tata, știind că ar fi înnebunit să

VP - 174

audă că ies cu un tip, mai ales unul mai mare decât mine, așa că mi-am zis că

era mai bine să nu îl îngrijorez deloc. Așteptam să plece la muncă sau îi spuneam că mă duc să fac pe dădaca, după care mergeam pe bicicletă trei kilometri până acasă la Caleb. (Mama lui era și ea la muncă, dar, spre deosebire de tatăl meu, nu exista posibilitatea să se întoarcă mai devreme, lucrând ca recepționistă cu program fix de la nouă la cinci.) În fine, eu și Caleb ne-am simțit bine împreună, iar el s-a dovedit a fi mai degrabă tocilar (într-un sens bun) decât tipul din ghetou (ceea ce nu era deloc). Petreceam mult timp uitându-ne la filmulețe amuzante pe YouTube și jucând jocuri de societate. Și, firește, ne-am și sărutat mult, sexul fiind din ce în ce mai inevitabil cu fiecare zi care trecea, până când, în cele din urmă, i-am spus că vreau să o facem.

Cu siguranță nu a fost cel mai romantic lucru la care m-am gândit, de vreme ce nu se punea problema nici de dragoste, nici de perspectiva unei legături. Dar a fost suficient de bine, toate căsuțele importante fiind bifate.

În primul rând, aveam încredere în Caleb că nu avea vreo boală (mai fusese cu două fete înaintea mea, ambele virgine). În al doilea rând, știam că nu o să

vorbească despre asta (cu toate că nu aveam prieteni comuni). În al treilea rând, doar ce împlinisem șaisprezece ani și părea vârsta potrivită să-mi pierd virginitatea (cincisprezece era prea devreme). Dar ultima mea grijă

era și cea mai mare. Nu voiam să rămân însărcinată. Caleb spunea că putea să folosească prezervativ, deși nu prea îi plăcea, pentru că nu simțea mare lucru. Eu nu de plăcerea lui îmi făceam griji, dar auzisem că prezervativul se poate rupe – așa că am decis să iau pastile. Apoi am apelat la singura persoană la care m-am gândit că ar putea să mă ajute, dar care nici nu m-ar fi judecat: mama.

Câteva zile mai târziu, mi-a făcut o surpriză venind în oraș și ducându-mă

la un curs de planificare familială pe care îl programase chiar ea. I-am fost foarte recunoscătoare, pentru că știam cât de scump era biletul de avion din L.A. (a menționat chiar ea lucrul ăsta de cel puțin trei ori). Totodată, era puțin ciudat că alesese tocmai în privința asta să fie proactivă, în ciuda celorlalte schimbări care se petreceau în viața mea. Era chiar entuziasmată

de ceea ce numea „ritualul meu de trecere”, și totuși nu m-a întrebat nimic despre Caleb. Era ca și cum el nici nu intra la socoteală. Poate că se simțea liberă din punct de vedere sexual. Sau poate că pur și simplu încerca să

recupereze anii pierduți și șansele ratate. Sau poate că îi plăcea ideea de a avea un avantaj față de tata (deși gândul ăsta mă făcea să mă simt vinovată).

Oricum, mi-am spus că asta nu avea legătură nici cu mama, nici cu tata.

Era decizia mea de a face sex – și ce conta cel mai mult era faptul că

gestionam situația responsabil. Prin urmare, după ce am luat pastila șapte VP - 175

zile, așa cum trebuia, eu și Caleb am făcut sex pe patul lui dublu, ziua în amiaza mare. A durut – rău – iar toată chestia cu sângeratul a fost de-a dreptul stânjenitoare și dezgustătoare. Însă Caleb a fost foarte de treabă. A avut răbdare și a făcut-o încet, liniștindu-mă că nu era nimic scârbos la sânge și că mama lui nu avea să vadă petele de pe cearșaf, fiindcă își spăla singur lenjeria. Deci, deși am sfârșit prin a crede că toată chestia cu sexul era foarte supraapreciată, tot am considerat că prima mea oară a fost un succes, în sensul că nu am avut niciun regret și m-am bucurat că îl alesesem pe Caleb.

În următoarea lună, am mai făcut sex de unsprezece ori – iar spre final chiar am crezut că o să mă îndrăgostesc de el. Dar apoi ne-am întors la școală, amândoi am devenit foarte ocupați, vorbeam din ce în ce mai puțin, până când Caleb nu a mai dat niciun semn. Am fost puțin rănită, dar mai degrabă în mândria mea decât sentimental, mai ales după ce am descoperit, urmărindu-l pe rețelele de socializare, că avea o iubită pe bune. Am trecut destul de repede peste asta, fiindcă începusem să-l plac din ce în ce mai tare pe Finch.

Iar acum, urcându-mă în mașina lui în dimineața de după concert, sentimentele mele atinseseră cote uriașe. Erau mult mai intense decât ce simțisem pentru Caleb, chiar și după ce făcusem sex de o grămadă de ori. Ba chiar cearta noastră din seara precedentă mă făcuse să am sentimente și mai puternice pentru Finch.

— Bună, am zis eu, cu respirația tăiată de cât mă grăbisem să fiu gata și să

ies pe ușă înainte ca tata să se întoarcă de indiferent unde plecase. Ne întâlnim din nou.

Era un lucru destul de jenant de zis, dar Finch a zâmbit și a răspuns:

— Da, ne întâlnim din nou.

Am privit în susul străzii, apoi în spatele nostru.

— Ești bine? m-a întrebat Finch.

— Da. Pornește, am spus, râzând nervos și făcându-i semn să conducă. I-am spus tatei că merg să învăț la Grace.

— Am înțeles, a făcut Finch, ieșind de pe alee. I-am scanat dintr-o privire ținuta: pantaloni gri de trening, un tricou polo cu logo-ul unei bărcuțe și niște papuci de la Adidas. Pe cât de elegant fusese cu o seară în urmă, am decis că îi stătea mult mai bine îmbrăcat așa.

M-a prins uitându-mă la el și mi-a adresat cel mai dulce zâmbet.

— La ce te gândești? m-a întrebat el.

— La nimic, am zis, întorcându-i zâmbetul.

Și chiar nu mă gândeam la nimic. Eram prea ocupată să simt chestii. Și toate bune.

VP - 176

Pe când ne îndreptam spre partea lui de oraș, a dat drumul la radio, apoi a căutat ceva prin playlistul lui, întrebându-mă ce voiam să ascult.

— Luke, am răspuns eu, fiindcă părea să fie muzica noastră. Cântecele noastre.

El a încuviințat din cap și a pus „Drunk on You”, cântând și el pe ici, pe colo. Nu prea avea voce, dar, din nu știu ce motiv, chestia asta mă făcea să îl plac și mai mult.

Nu prea era cine știe ce trafic în Nashville duminica, mai ales în timpul slujbei, așa că, după câteva cântece, am ajuns pe aleea lui Finch. Casa lui era superbă, mai mare și mai frumoasă decât a lui Grace sau a lui Beau – ceea ce spunea destule. Nu eram chiar surprinsă, de vreme ce știam că era plin de bani, dar tot eram uimită și puțin intimidată.

Am coborât din mașină și ne-am îndreptat spre verandă. Finch a descuiat ușa și mi-a făcut semn să intru prima. A pornit alarma, dar el s-a întors și a tastat imediat codul, reducând-o la tăcere.

— Deci, a spus el, închizând ușa, ce vrei să facem?

Am ridicat din umeri, privind de jur-împrejurul holului foarte elegant.

— Ce vrei tu… Unde ziceai că sunt ai tăi? am întrebat, deși nu-mi spusese.

— Mama e la Bristol, orașul ei natal.