— În ce privință?
— Nu știu, am zis eu, ridicând din umeri. Dar aș vrea să știu care e treaba cu ea… cum a ajuns să fie cu un soț ca ăla…
Bonnie și-a frecat degetele, mimând semnul internațional al banilor și ridicând din sprâncene.
— Mda, poate, am zis eu. Dar am sentimentul că nu e așa simplu… Nu-mi pare o femeie avidă după bani. E ca și cum ar fi… Nu știu…
— Crezi că e abuzată? a întrebat Bonnie.
— Nu, nimic sinistru de genul ăsta. Cel puțin, nu cred… dar ceva nu se leagă. Este evident că nu e pe aceeași lungime de undă cu tipul… Adică nici VP - 143
nu cred că i-a spus de întâlnirea noastră. Nimic. Pare prinsă la mijloc. Sau, cel puțin, nefericită. Foarte nefericită.
Bonnie a încuviințat din cap, apoi a spus:
— Dacă sfârșește prin a se îndrăgosti de tine?
— Imposibil, am zis pe cât de iute și hotărât am putut, deși mă întrebam uneori cum ar fi fost s-o sărut pe Nina.
∵
Când am ajuns acasă, câteva ore mai târziu, am observat că Lyla se schimbase de haine și acum purta o rochie de vară pe care nu o mai văzusem până atunci.
— E drăguță, am zis eu, arătând spre rochie. Ieși în oraș?
— Da, a răspuns ea. Mă duc la concertul lui Luke Bryan. Este în regulă?
— Cu cine?
— Cu Grace.
— Unde se ține spectacolul?
— Twelfth and Porter.
— Și cum o să ajungeți acolo?
— Vine Grace să mă ia. Ne pregătim acasă la ea.
— De ce nu vă pregătiți aici?
— Ea are o baie mai mare.
— În regulă. Dar ține minte: să fii acasă până la unsprezece.
— Știu, tată, a spus ea, cu un oftat din toți rărunchii.
Am privit-o lung o clipă, apoi am zis:
— Bine, Lyla. Distracție plăcută… Doar să nu mă dezamăgești, te rog.
∵
Mai târziu în aceeași seară, după ce Grace a luat-o pe Lyla, iar eu am făcut niște treburi prin casă, am decis să urc puțin la volan ca să mă distrag de la sentimentul de tristețe. Așa că am făcut vreo patru curse lipsite de evenimente, inclusiv una dus-întors de la aeroport, toate cu câte un singur pasager și fără conversație, fix așa cum îmi plăcea.
Cu puțin înainte de zece, am fost chemat la 404 Kitchen, un restaurant drăguț din Gulch. Punctul de sosire era nr. 308, un bar de pe Gallatin Avenue. Știam din experiență că probabil avea să fie una din două: fie un cuplu venit de la o întâlnire, fie un grup de fete. Dacă era ultima variantă, cel mai probabil erau femei singure sau divorțate (femeile măritate ieșeau de obicei în timpul săptămânii, nu în weekenduri). Oricum ar fi fost, fie aveau să fie băute, fie urmau să se îmbete, ceea ce, de altfel, era și scopul Uberului.
Bineînțeles, când am ajuns la restaurant, am văzut două femei de vârsta a doua care arătau de parcă se distrau de minune. După ce au urcat grațios în mașină, ebrietatea lor mi-a fost confirmată prin toate semnele obișnuite – în VP - 144
special de comentariile repetitive, superficiale, spuse cu voce tare. Mi-am dat numaidecât seama că aceea mai înfiptă și mai arțăgoasă era căsătorită, iar cealaltă, care se întâmpla să fie mai drăguță, dar probabil mai slabă cu duhul, era fie singură, fie divorțată. Să ne înțelegem, am realizat toate astea nu pentru că aș fi fost interesat de ceva din ce spuneau, ci pentru că era imposibil să nu o faci. Acum discutau despre un tip pe care îl întâlniseră la ieșirea din restaurant.
— Știi cine era ăla, nu? a întrebat tipa căsătorită.
— Nu, cine?
— Directorul de la Hedberg. E superbogat. Iar soția lui doar ce a murit.
Cancer, a continuat ea, de parcă ar fi anunțat vremea de a doua zi.
Tipa singură a oftat și a zis:
— Ce păcaaat!
— Da. Asta înseamnă că o să aibă nevoie de multă consolare, a pufnit cea căsătorită.
— Jackie! E oribil ce spui! a exclamat tipa singură, deși nu părea oripilată, amândouă îndreptându-și atenția către telefoanele lor, mai precis către selfie-urile pe care le făcuseră afară din restaurant.
Începem, mi-am zis. Disputa în privința pozelor pe care să le șteargă și pe care să le posteze.
