— În mașină. În drum spre casă.
— În drum spre casă de unde? am zis, înconjurându-mi genunchii cu brațul stâng, în timp ce părul îmi forma o barieră protectoare în jurul meu.
— Doar ce l-am lăsat pe Beau. Am fost până la The Flipside, până la urmă, a zis el, mințind cu o asemenea ușurință, încât mi s-a făcut pielea de găină.
De ce întrebi?
— De ce? Tu să-mi spui de ce, am zis. De ce mă minți?
— De ce crezi că te mint?
— Pentru că asta faci, am replicat eu, încercând să o imit pe Grace sau orice altă fată puternică. Sau cel puțin pe cineva căreia nu îi pasă atât de mult încât să se lase rănită în halul ăsta.
M-am gândit la mama – și la cum nimic nu o prea sensibiliza sau, cel puțin, nu-mi spusese nimic niciodată.
— Despre ce vorbești acolo? a făcut Finch.
— Știu unde ai fost. După ce ne-ai lăsat pe mine și pe Grace. Nu sunt proastă.
Mă așteptam să continue cu minciuna – de vreme ce asta fac mincinoșii, în schimb, s-a repliat numaidecât.
— În regulă, Lyla. Ai dreptate. Îmi pare rău. Nu am fost cu Beau. Și nu m-am dus nici la The Flipside. Am fost cu Polly.
— Ești un nemernic, am strigat eu. Un nemernic afurisit!
Nu a zis nimic, deși știam că încă mai era la telefon. Au trecut câteva secunde, apoi a oftat și a spus:
— Pot să-ți explic măcar?
— Nu, am zis eu, spunându-mi să îi închid telefonul în nas, deși știam că
VP - 158
nu aveam s-o fac.
În schimb, am rămas în tăcere, așteptând și ascultând, o parte bolnavă din mine având încă o speranță.
— Polly știe de tine, a spus Finch.
— Ce știe?
— Că am fost la concert cu tine. Știe că te plac. Și… Finch s-a oprit, făcând o pauză dramatică, timp în care inima mai să-mi iasă din piept de emoții.
Știe că o să spun adevărul despre ce ți-a făcut.
VP - 159
Capitolul 17
Nina
Imediat după ce Finch a plecat la concert, mi-am turnat un pahar cu vin roșu. M-am gândit că făceam asta prea des și că faptul că beam singură era semnul unei „probleme” – asemănătoare cu aceea pe care îl acuzam pe Kirk că ar avea-o. Dar m-am justificat prin simplul fapt că vinul era versiunea de noapte a cafelei – mai degrabă un ritual, nimic mai mult –, mai ales dacă nu consumai decât un pahar sau două.
La un moment dat, l-am sunat pe Kirk, pe de-o parte pentru că mă
simțeam singură, dar și pentru că mă simțeam vinovată să am secrete față
de soțul meu. Indiferent de greșelile pe care le făcuse, voiam să fiu sinceră
cu el. Cum nu a răspuns, i-am lăsat un mesaj vocal, spunându-i că speram să
se simtă mai bine.
Câteva minute mai târziu, m-a sunat. Doar că nu o făcuse el, cel puțin, nu intenționat. Mă apelase din greșeală, probabil din buzunar. L-am strigat pe nume de câteva ori, apoi, cum asta nu a dat rezultate (și nu dă niciodată), am ascultat, mai mult din plictiseală decât din curiozitate sau îngrijorare. Chiar și după ce am auzit vocea unei femei, mi-am spus să nu trag concluzii pripite. Da, îmi spusese că avea o migrenă și că se duce la culcare. Dar asta nu-l făcea neapărat nesuferit. La naiba, putea fi vreo femeie de la hotel, care să-l ajute să ia medicamente de cap de la cea mai apropiată farmacie.
Explicația m-a liniștit pentru câteva secunde, dar apoi interacțiunea a continuat, un du-te-vino ritmat și lejer, sugerând o oarecare familiaritate. În cea mai mare parte, Kirk vorbea și femeia râdea. Mi-am adus aminte cât de amuzant și de fermecător putea fi soțul meu și am simțit un junghi dureros pentru situația care părea să scape de sub control la fel de rapid ca politica lui Finch cu ușa de la dormitor deschisă. Nu-mi aduceam aminte ultima oară
când Kirk avusese atât de multe să îmi spună, ca să nu mai zic de ultima oară
când mă făcuse să râd. Am încercat să deslușesc ce-și spuneau, dar se auzea înăbușit. Până și volumul era când tare, când încet, ca și cum s-ar fi aflat în mișcare, într-o mașină sau ducându-se undeva pe jos.
Apoi, deodată, vocile au devenit mai limpezi și mai puternice, și am auzit-o pe femeie spunând „Dragule”, urmat de indubitabilul răspuns al soțului meu: „Rahat!”. După care mi-a închis. Am rămas acolo, bulversată, și totuși căznindu-mă să îi acord prezumția de nevinovăție. Poate că auzisem eu VP - 160
greșit când i-a spus dragule. Poate spusese rahat din altă cauză. Poate virase greșit. Sau poate călcase într-o gumă. Ori își dăduse seama că își lăsase cardul la magazinul de unde îmi cumpărase ceva dulce. Putea fi orice.
Oamenii spuneau tot timpul rahat dintr-o grămadă de motive. Iar alții foloseau dragule ca să-și exprime afecțiunea. Nu era ca și cum îl auzisem făcând sex cu o femeie ori declarându-și dragostea față de ea. Și nu era ca și cum aveam dovezi vizuale de netăgăduit. Poate că nici nu-mi închisese telefonul. Poate că pur și simplu se pierduse conexiunea în secunda aceea.
Acesta era un exercițiu pe care îl mai practicasem cândva, în special în ultimii ani, unul care mă făcea să fiu mândră de mine, considerând că spunea ceva atât despre încrederea mea în sine, cât și despre încrederea pe care o aveam în soțul meu. Însă acum, în acest moment sfâșietor, nu mă simțeam nici mândră, nici încrezătoare, așa că am sorbit din vin, așteptând ca soțul meu să mă sune.
