— Nu, mulțumesc… mă bucur doar că sunt aici.

— Și noi, zice tata.

Dau din cap, iau berea lui Teddy și mă îndrept spre verandă, în tot timpul ăsta urmărită de privirea mamei.

— Distracție plăcută! îmi urează ea, pe un ton puțin cam prea entuziasmat. Nu se știe niciodată ce ar putea să se…

— Nu zice nimic, mamă! i-o tai eu, aruncându-i o privire peste umăr.

Însă ea nu se poate abține și spune, cu un rânjet prostuț pe chip:

— Ei bine, ce ar putea să se întâmple. Cu tine și cu Teddy, după atâția ani…

*

— Am uitat cât de grozavi sunt părinții tăi, zice Teddy, după ce mă întorc pe verandă, de data aceasta așezându-mă în fața lui.

— Da, doar că mama e puțin cam sărită, comentez eu. Indiferent de cât de mult îți urăști ginerele, și bănuiesc că destul de mult, în cazul ei, oamenii normali nu spun ce a spus ea în aceeași seară în care fiica ta anunță că

divorțează. Dar, pe de altă parte, mama nu e o persoană normală. Nici la bine, nici la rău.

— Mă termină, spune Teddy, chicotind. Dintotdeauna a făcut-o. N-are niciun pic de tact. Și îmi place la nebunie cum se ia de tine.

VP - 196

— Serios? îi întorc eu zâmbetul. Și de ce-ți place la nebunie asta?

— Pentru că te pune la punct.

— Mda, dar și ea exagerează destul, știi, nu?

— Serios? face Teddy, ridicându-și sprâncenele, apoi luând o gură de bere. Deci nu-ți place glampingul? întreabă el, încercând să-și înăbușe un zâmbet.

— O, haide, fac eu, gândindu-mă că poate e mai deștept decât îl crezusem eu.

— Știi că te necăjesc.

— Da. Dar tot mă consideri o snoabă.

— Te consider? rânjește Teddy. Ești!

Îi spun pe nume pe o voce plângăcioasă, gestul acesta aducându-mi aminte fix de liceu.

— Hai să o luăm așa, zice Teddy, în timp ce eu îmi țin respirația. E

limpede că îți plac lucrurile bune în viață.

Vorbește rar, ca și cum și-ar alege cuvintele cu diplomație, însă cu tot aud un eufemism pentru materialism.

Probabil arăt stânjenită, fiindcă adaugă:

— Hei, înțeleg. Și eu aș conduce un Aston Martin dacă aș putea.

Zâmbesc, fiindcă afirmația lui mă liniștește.

— Și, oricum… știu că ai suflet bun, Nina, spune el.

Nu sunt sigură dacă acest lucru e adevărat, dar sunt sigură că, în acest moment, Teddy crede că este, iar faptul că mi-o spune îmi topește puțin inima. Mai important de-atât, îmi dă speranță pentru fiul pe care l-am crescut.

— Îți mulțumesc, Teddy.

El încuviințează din cap și ne privim câteva secunde în tăcere. Apoi spune:

— Chiar îmi pare rău pentru căsnicia ta… Divorțul e dur… Seamănă puțin cu moartea… sau… cu arderea unei case până la temelii.

Zâmbesc trist spre el, digerând analogia.

— Mda, încă nu am procesat totul, dar știu că va fi dificil.

— Și, doar un avertisment, probabil o să fie foarte greu până să devină

foarte ușor… Sau, cel puțin, așa a fost pentru mine. Dar ajută să știi că faci ce trebuie.

— Exact asta e, zic. Adică… e complicat. Și parcă nu.

— Știu. Oamenii vor mereu să reducă divorțul la un singur lucru. La o simplă afirmație. „M-a înșelat.” „E o alcoolică.” „Joacă jocuri de noroc.” De cele mai multe ori, nu e așa simplu. Dar tot știi că e ce trebuie…

Nu-mi dau seama dacă vrea să îi povestesc ce s-a întâmplat sau pur și VP - 197

simplu gândește cu voce tare.

— Mda, fac eu. Problemele noastre au apărut treptat și s-au tot adunat.

Nu pot să îi pun o etichetă. Dar dacă ar trebui să găsesc una – aș spune că nu mai împărtășim aceleași valori. Poate că nu am făcut-o niciodată…

Teddy încuviințează din cap.

— Da. O să te lămurești tu. Ești cea mai deșteaptă fată din câte am întâlnit.

— Ei, haide, amândoi știm că Julie e mult mai deșteaptă, zic, simțindu-mă

flatată.

Îmi dau seama cât de însetată sunt după complimente care să nu aibă

legătură cu înfățișarea – fiindcă asta e tot ce primesc de la Kirk.

— Julie e undeva sus, spune Teddy. Și totuși, e căsătorită cu un bărbat în uniformă și locuiește încă în Bristol. Deci nu poate fi chiar atât de deșteaptă, nu? zâmbește el și mai ia o gură de bere.