— Situația? am repetat eu, neînțelegând dacă se referea la copiii noștri și la audierea de joi sau la legătura pe care părea să o formăm.
— Știi tu… cu tot ce se întâmplă, a răspuns el, vag.
VP - 164
— Mda, am făcut eu, capul învârtindu-mi-se la ideea acelui substrat amețitor.
Am rămas tăcuți câteva secunde, înainte ca el să-și dreagă glasul și să
spună:
— Uite care-i treaba. Femeile acelea erau băute. Foarte băute. Cine știe dacă ce au spus era adevărat… Și poate că am înțeles și eu greșit… Eram la volan.
Am închis ochii și am zis:
— Lasă-mă să ghicesc. Vorbeau despre Kirk și cum mă înșală?
— Da, a zis Tom, neîntârziat. Asta spuneau. Îmi pare rău.
— E în regulă. Nu-mi spui nimic din ce nu știam deja, am zis eu.
Era o afirmație exagerată – nu știam nimic sigur –, dar nu voiam ca Tom să se simtă vinovat.
L-am auzit trăgând aer în piept și rostindu-mi apoi numele. Tonul vocii lui părea aproape rugător.
— Da? am răspuns eu.
— Nu te cunosc foarte bine, a spus el încet, ca și cum și-ar fi ales cu grijă
cuvintele. Dar meriți mai mult de atât.
— Știu, am îngăimat eu. Îți mulțumesc, Tom.
Imediat după ce ne-am luat la revedere și am închis, mi-am dat seama că
uitasem să aduc vorba de Lyla și de Finch și de puternica mea impresie că
ieșiseră împreună cu o seară în urmă. Mi-am spus că trebuia să îl sun înapoi.
Dar n-am reușit să mă conving. Pur și simplu, eram prea dezamăgită de Finch. De viața mea.
În schimb, am sunat-o pe cea mai bună prietenă și i-am spus că aveam nevoie să ne vedem. Că treceam printr-o criză. Nu mi-a pus întrebări, ci mia răspuns simplu că va fi acasă toată ziua și că mă așteaptă.
Apoi m-am dus să îl verific pe Finch. Îl auzisem că se întorsese târziu cu o seară în urmă, cam pe la miezul nopții. Am urcat, bătând ușor în ușă. Cum nu a răspuns, am deschis-o. Dormea buștean, sforăind ușor, cu păturile trase până sub bărbie. M-am dus până în dreptul patului și mi-am pus mâna pe umărul lui, scuturându-l încet, apoi mai tare, până când a deschis ochii și a închis gura.
— Da, mama? a făcut el, mijindu-și ochii somnoroși la mine.
— Hei, voiam să-ți spun că mă duc acasă. La Bristol. Mă întorc mâine. Tata vine în câteva ore.
— E totul în regulă? Cu bunica și bunicul? a întrebat el.
— Da, am zis eu, ușurată să îl văd capabil de grijă. Simt că trebuie să merg puțin acasă.
— Bine, a zis el, clipind.
VP - 165
— Vrei să vii cu mine? am întrebat, știind că avea să mă refuze. Lipsa interesului pe care o arăta față de bunicii lui mă întrista, dar, în ultima vreme, ăsta era unul dintre ultimele lucruri din pricina cărora să fiu tristă.
— Am multe teme de făcut… a răspuns el, deschizând o clipă ochii și închizându-i înapoi.
L-am privit lung câteva secunde, apoi l-am scuturat ușor de braț.
— Da, mama? a zis el, cu ochii închiși.
— Cum a fost concertul?
— Frumos. Ne-am distrat.
— Bun… Mă bucur… Frumos din partea lui Beau că a făcut rost de bilete.
— Mhm.
— Și ați fost doar voi doi? Sau te-ai mai dus și cu altcineva?
— Doar noi doi.
— În regulă… bine. Nu uita, tatăl tău ajunge astăzi, am zis, scârbită de atât de multe lucruri. Așa vorbeau oamenii divorțați. Tatăl tău în loc de tata.
