— Ca atunci când faci graffiti. Cineva ne-a vandalizat proprietatea.

Veranda.

— Rahaat! a făcut Finch. Și ce au scris?

Îmi ia o secundă până să răspund.

— Târfă, mă conving să rostesc cuvântul, simțind cum mă cuprinde un val de rușine. Tata e afară și încearcă să curețe. E foarte nervos.

— Doamne. Oribil. Mă simt groaznic.

— Nu e vina ta, bombăn eu, cu fața arzându-mi. Pun pariu că a fost Polly.

— Sunt sigur că ea a fost… Aveți camere?

— Nu, zic eu, gândindu-mă la sistemul de alarmă al familiei Browning și la toate lucrurile frumoase din interiorul casei lor care trebuiau protejate.

— Poate vecinii voștri au?

— Sunt destul de sigură că nu au, răspund eu, devenind puțin iritată.

Știu că încerca să fie de ajutor – dar trebuia să știe că nimeni din cartierul nostru nu avea camere de securitate.

— O s-o sun pe Polly, spune el. Scot eu adevărul de la ea.

— Nu, mă opun eu, știind că nu avea să iasă nimic bun din asta – o să nege și poate chiar o să înrăutățească lucrurile pentru mine. Te rog, nu face asta.

— Bine, încuviințează el, deși suna de-a dreptul nervos.

— Finch? întreb eu, neliniștită. Pot să te întreb ceva?

— Sigur.

— Ai… spus cuiva? întreb, vocea tremurându-mi ușor. Despre ce am făcut noi?

— La naiba, nu! face el.

Îl cred, dar am nevoie de mai multă asigurare.

— Nici măcar lui Beau?

— Nu. Nimănui, spune el. Nu fac de-astea, Lyla.

— Bine, spun eu, dorindu-mi pentru o secundă ca măcar asta să fi fost singura problemă.

Polly avea să creadă oricum ce voia ea, dar măcar l-aș fi putut privi în ochi pe tata. Și nu puteam nici să nu mă gândesc că era mult mai ușor să fii băiat decât fată. Nimeni nu avea să scrie târfă pe veranda lui Finch, asta era al naibii de sigur.

— Ai făcut o poză? a întrebat Finch. La verandă?

— A, nu. De ce aș face asta?

— Pentru dovezi. Ca să îi arăți domnului Q.

— Nu, Finch. Nu am de gând să îi spun domnului Q. Nu vreau să se ducă

vorba prin toată școala. Și așa e destul de rău că toată lumea o să știe că am fost ieri la tine.

VP - 201

— Și? a făcut Finch. Ai tot dreptul să vii acasă la mine. Suntem prieteni.

Cu inima cât un purice, izbucnesc:

— Asta e tot ce suntem? Mă urăsc că pun întrebarea asta, dar nu mă pot abține.

— Știi ce vreau să spun… adică… e mai mult de-atât, evident. Te plac mult, spune Finch, vocea înmuindu-i-se. Și mi-a plăcut mult ce am făcut ieri.

Zâmbesc, simțind o căldură împrăștiindu-mi-se prin tot corpul, orice urmă de regret pierind pe dată.

— Vreau s-o facem din nou, șoptește el.

Amețită, îi șoptesc înapoi:

— Și eu.

∵

Tata nu-mi adresează niciun cuvânt în drum spre școală și nu-mi dau seama dacă e mai degrabă nervos sau supărat. Decid că e prea riscant să

inițiez o conversație de orice fel – așa că-mi țin gura închisă cât ține drumul cel chinuitor. Când ajungem, parchează pe locul de vizitatori, în loc să

oprească pe alee ca să mă lase, așa cum face de obicei, și mă panichez.

— Ce faci? îl întreb, deși era cât se poate de limpede.

— Intru. Mă duc să vorbesc cu domnul Quarterman.

Îmi scotocesc prin minte după vreo obiecție rezonabilă, în timp ce îi atrag atenția că are vopsea pe haine și pe mâini.

— Și? face tata.

Mi-aduc aminte de filmul Jackie. De cum doamna Kennedy a rămas îmbrăcată în costumul ei roz, pătat de sânge, ca toată lumea să vadă ce i-au făcut soțului ei. Nu că aș compara asasinatul unui președinte cu vandalizarea verandei noastre, dar îmi dau seama că tata, într-o oarecare măsură, se bucura că e plin de vopsea. La urma urmelor, s-ar fi putut schimba foarte ușor înainte să ne fi urcat în mașină.

— Tată, lasă-mă pe mine să mă descurc cu asta, încep eu să mă rog, însă el scutură ferm din cap, ca și cum mi-ar spune că nimic din ce aș putea spunea nu îl va face să se răzgândească. Apoi adăugă:

— Ai ceva să-mi spui înainte să intru?

Dau din cap că nu.