VP - 209

— Finch spune că Polly a făcut-o.

Cu coada ochiului, îl văd pe Finch încuviințând din cap, în vreme ce Polly se vaită în semn de protest:

— N-am fost eu! Jur!

Tatăl ei încearcă să o liniștească încă o dată, în timp ce Tom continuă:

— Chiar dacă opera de artă îi aparține sau nu lui Polly, ea recunoaște că a făcut-o târfă pe Lyla. Acasă la tine. Ieri. Măcar atâta lucru. Ceea ce este oricum adorabil.

— Îi pare foarte rău pentru folosirea acelui cuvânt, spune tatăl lui Polly.

Dar nu are nimic de-a face cu vandalizarea verandei voastre. A fost cu noi în casa toată noaptea.

Walter dă să intervină, însă Tom vorbește peste el:

— Acum Finch mai spune și că nu el a făcut infama poză Lylei. Ci că, de fapt, Polly a fost și că în tot timpul ăsta o acoperea.

— Asta nu e adevărat! strigă Polly, cu fața plină de lacrimi și de muci. E o minciună sfruntată!

— Tu ești mincinoasa, o acuză Finch, perfect calm.

Walter oftează și spune:

— Ei bine, să sperăm că procesul de mâine va face lumină.

— Lumină? strigă Tom. Singura lumină pe care o văd este că fiica mea este atacată din dreapta și din stânga și cineva de aici minte. Sau poate amândoi. Poate toată chestia asta este o intrigă elaborată ca nimeni să nu iasă vinovat.

— Vă pot asigura, domnule Volpe, că nu asta se întâmplă aici, spune tatăl lui Polly. Fiica mea a recunoscut că a jignit-o pe fiica dumneavoastră, dar…

— Dar ce? ripostează Tom. Nu-i mare lucru?

— Tom, te rog, știu că e greu, dar încearcă să te calmezi, intervine Walter.

— Nu-mi spune tu mie să mă calmez! E un circ aici. Un circ absolut! Tom se ridică brusc, aproape răsturnându-și scaunul, îndreptându-se ca o furtună

spre ușă. Cineva să o aducă pe fiica mea de la ore!

Walter arată complet buimac, ia telefonul, tastează o extensie și spune:

— Poți, te rog, să o aduci pe Lyla Volpe la intrarea principală?… Da. Chiar acum, te rog.

Între timp, Tom iese pe ușă, trântind-o în urma lui.

Eu sar de pe scaun, cu inima bătându-mi nebunește, în timp ce îl privesc în ochi pe Finch. El se uită înapoi la mine, cu mâna pe inimă.

— Îți jur, mamă, șoptește el. N-am fost eu.

VP - 210

Capitolul 25

Tom

Când Lyla nu se materializează imediat în hol, încep să bat în biroul de la intrare, țipând la îngâmfata de recepționistă și cerându-i să mi-o aducă pe fiica mea acum. Ba chiar o iau de-a lungul holului unde sunt clasele liceului.

— Domnule Volpe, nu aveți voie acolo!

Recepționistă se ridică panicată, de parcă aș fi fost un atacator înarmat.

Ba mai mult, cu voce tremurândă, îmi spune că va fi nevoită să cheme poliția dacă mai fac un pas.

Mă opresc, mă întorc și mă duc înapoi la ea.

— Te rog, nu te preface că nu știi ce se întâmplă aici. Pentru că sunt destul de sigur că știi tot ce se petrece pe-aici!

Îmi pun mâna pe birou încă o dată, pentru orice eventualitate, tocmai când Lyla apare de după colț și fuge spre mine, arătând îngrozită.

— Tată? Ce faci? mă întreabă, în timp ce eu o surprind pe recepționistă

cum ne urmărește curioasă peste ochelarii ei de citit.

— Haide. Plecăm. Chiar acum!

— Nu pot pleca, tata! spune ea, uitându-se în jur, părând disperată. Sunt în mijlocul unui test la științe! Și nici nu am lucrurile la mine.

— Acum! strig eu.

Ea începe să protesteze din nou, dar eu mă întorc și ies pe ușă. Nu știu de ce-aș fi în stare dacă nu mă urmează. Cel mai probabil ar implica butonul de panică al femeii. Din fericire, nu vom afla, pentru că, peste câteva secunde, aud pașii Lylei în urma mea.

Încep să merg mai repede, lungind pasul. Când Lyla urcă în mașină lângă

mine, e complet dezlănțuită, plângând atât de tare, încât începe să se sufoce.

O parte din mine ar vrea să o ia în brațe și să o liniștească. Însă furia mea, împreună cu dorința de a pleca naibii din Belle Meade, e mai mare decât orice sentiment de compasiune.

Așa că pornesc mașina, trecând pe lângă nenumărați afurisiți în Range Roveruri, BMW-uri și Mercedesuri. La ce naiba mă gândeam când mi-am trimis fiica într-un asemenea cartier zi de zi, plin cu nenorociții ăștia lipsiți de suflet, avizi de bani și mincinoși? De ce nu mi-am învățat lecția de pe când eram ajutor de jucător de golf la Country Clubul din Belle Meade? Atunci când m-am culcat cu Delaney și mi-am dat seama că mă folosea ca pe un VP - 211

pion – o modalitate bolnavă de a-i da peste nas tăticului ei și societății de rahat din care făcea parte? Ei bine, Lyla a devenit și ea un pion și n-am de gând să mai suport acest lucru. Începând de azi, copilul meu nu va mai merge la școala aia uitată de Dumnezeu. Nicio educație din lume nu merită

un asemenea sacrificiu. La urma urmelor, care e scopul? Primești o educație elitistă ca să ce, mai exact? Să intri într-un grup elitist de prieteni și să te alegi cu un afurisit de soț precum Kirk Browning? Să le ia dracu’! Aș fi mai liniștit dacă Lyla ar trăi de la un salariu la altul ca mine decât să înceapă să

semene cu oamenii ăia. Aș prefera să fie singuratică și de una singură decât singuratică în lumea lor.

Eram noi împotriva lor.

∵