— Hei, face el cu o veselie forțată. Unde ai fost?

— Credeam că ți-a spus Finch. Am fost la Bristol.

— Da, mi-a spus… care-i treaba?

— Care-i treaba? repet eu.

— Da, adică de ce te-ai dus acasă? întreabă el.

Între timp, zăresc Mercedesul lui Finch în oglinda retrovizoare. Trece pe lângă mine, iese pe poarta principală și face dreapta spre casă.

— Ca să-mi văd părinții. Și pe Julie, răspund.

— Bine. Și de ce nu m-ai sunat?

— Am fost foarte ocupată… Trebuia să evadez… Kirk, trebuie să vorbim.

— În regulă, spune el. Ce-ai zice să luăm cina diseară? Doar noi doi?

— Nu. Acum. Am nevoie să vii acasă chiar acum. Eu și Finch suntem pe drum. Walter i-a dat drumul mai devreme de la cursuri.

— Poftim? De ce? Ce se petrece?

În sfârșit i-am captat toată atenția – și nu doar o parte cu care să mă ia de sus.

— Ne vedem acasă, Kirk. Nu vreau să vorbesc despre asta la telefon.

∵

Cumva, Kirk ajunge acasă de la serviciu înaintea mea. La naiba, îmi spun în barbă. Parchez pe locul meu obișnuit din față, apoi dau fuga înăuntru, înainte să aibă timp să-și potrivească poveștile. Firește că făceau fix asta când am intrat în biroul lui Kirk. Finch se oprește brusc din vorbit și amândoi se uită lung la mine.

— Am întrerupt ceva? întreb, simțind că-mi vine rău la fel cum mi se întâmplase când citisem conversația cu Bob Tate.

VP - 217

— Nu, răspunde Kirk. Desigur că nu. Vine spre mine, ca și cum ar vrea să

mă îmbrățișeze: Mă bucur să te văd.

Eu fac un pas înapoi și spun:

— Kirk, am nevoie să-mi spui adevărul. Măcar o dată.

El clipește și scoate un chicot, apoi zice:

— Acum despre ce mai vorbești?

— Tu să-mi spui, zic, și-mi întorc privirea spre Finch. Sau poate ne spune fiul nostru.

— Mamă… începe Finch. Ți-am spus adevărul.

— Nu, Finch, rostesc eu cât se poate de răspicat, fără să-mi ridic vocea. Nu mi l-ai spus.

Finch aruncă pe furiș o privire lui Kirk, care se dă înapoi spre șemineu, sprijinindu-se de grilaj.

— Kirk, ai ceva să-mi spui? Poate ceva în legătură cu biletele pentru concert?

— Scumpo, te rog… face Kirk, pentru că, firește, nu o să mărturisească

niciodată. Nu până nu știe sigur că a fost prins, și poate nici atunci. Despre ce vorbești?

— Vorbesc despre Bob Tate… și cele patru bilete la Luke Bryan pentru care se presupune că a plătit Beau?

Kirk și Finch schimbă o privire scurtă, care mă face să izbucnesc.

— Încetați să mă mai mințiți amândoi! strig eu, încercând să-mi înăbuș

lacrimile de disperare și de furie.

Mă uit la Kirk, apoi la Finch, după care înapoi la Kirk. Doar unul dintre ei doi arată puțin spăsit, și nu e bărbatul cu care m-am căsătorit.

— Îmi pare rău, mamă, spune Finch, trecându-și mâinile prin păr. Am vrut doar să…

— Ce ai vrut? ripostez eu. Vezi? Asta e! Mereu e vorba despre ce vreți tu și taică-tău!

Finch își închide gura, apoi își mușcă buza și zice, de data asta abia șoptit:

— Îmi pare rău.

Eu îmi mut privirea spre Kirk.

— Cum ai putut face asta? Lui? Mie? Familiei noastre?

— Ce să fac? are el tupeul să întrebe. Să îl las să se ducă la un concert cu o fată de care îi place?

Eu înghit cu greu și scutur din cap.

— Nu. Cum ai putut să-l înveți să fie o asemenea persoană?

— Mamă! intervine Finch, cu o disperare în glas care îl face să pară mai tânăr cu trei ani și care îmi dă un junghi în piept.

Ridic o sprânceană, așteptând.

VP - 218

— Îți jur, mamă, continuă el cu o voce rugătoare. Îți jur! Nu mint în privința pozei și a lui Polly. Nu eu am făcut-o. Ea a fost!

— Deci ca să înțeleg mai bine, încep eu, uitându-mă la fiul meu. Ai mințit în noaptea petrecerii și în lunea de după, în biroul domnului Quarterman, și în ziua când ai spus că Beau a luat bilete la concert. Dar… acum nu minți?