Îi confirm cele auzite.

— Beau mi-a mai zis și că Walter îi interoghează astăzi pe copii. Îi cheamă

în birou unul câte unul. Pare că s-a dezlănțuit total. Zici că e o vânătoare de vrăjitoare. M-am speriat că o să suspende mai mulți studenți din cauza băutului.

— Poate, am zis eu. Sau poate încearcă să dea de capăt celor întâmplate.

Nu e vorba decât de o persoană.

— Da. Dar e limpede că Polly a avut un motiv. Gelozie, pur și simplu.

— Nu știu ce să zic, Mel, încep eu, survolând scena crimei – sau cel puțin a uneia dintre crime.

Casa familiei Volpe se ridică pe un deal destul de abrupt, două trepte din beton ducând de la stradă la veranda din față, cu un palier mic acoperit cu gazon între ele. Nu e acoperită de nimic și ai avea nevoie de nervi de oțel să

urci treptele acelea și să vandalizezi o verandă atât de expusă și de aproape de stradă.

— Nu o văd pe Polly făcând asta, adaug eu.

Melanie oftează, enervată.

— Faza cu poza sau cu veranda?

— Niciuna. Nu am fost la petrecere. Și nici nu am fost acasă noaptea trecută. Am fost la părinții mei în Bristol.

— Dar Kirk era acasă? întreabă ea. Poate știe el dacă Finch a ieșit din casă

sau nu.

— Așa s-ar crede. Dar poate Finch s-a furișat afară. Sau poate Kirk a…

închis un ochi. Nu prea te poți baza pe el în ultima vreme.

Apoi o întreb dacă știa că băieții s-au dus la concertul lui Luke Bryan cu Lyla și cu prietena ei.

Ea ezită, pe urmă zice că da, știa.

— Îmi pare rău că nu ți-am spus. Dar Kirk mi-a zis să nu-ți spun… pentru că ai fi zis nu… și m-am gândit că e un gest drăguț. Îmi pare rău.

Aproape că-i zic că nu pot să cred că m-a mințit, dar de fapt pot. Brusc, mi VP - 221

s-a luat de ea așa cum mi se luase și de Kirk, gândindu-mă că Julie nu ar fi conspirat cu nimeni împotriva mea nici într-un milion de ani. Și mai ales nu cu Kirk.

— Nina? întreabă Melanie, în vreme ce îi văd pe Tom și pe Lyla luând curba la celălalt capăt al străzii. Mai ești acolo?

— Da, zic eu, urmărind cu privirea cum tatăl și fiica coboară din mașină și se duc la ușa din față, fără să fiu observată de niciunul dintre ei.

— Scumpo, încercam doar să te salvăm de tine însăți… Te rog, nu înțelege greșit, continuă ea, ceea ce este aproape precursoarea unei insulte, dar ești atât de… irațională în ultima vreme. Adică, de ce i-ar vandaliza Finch proprietatea când deja o să fie audiat în fața Consiliului de Onoare?

— Nu știu. Să-i însceneze ceva lui Polly? răspund eu, sperând cu disperare să nu fie cazul de așa ceva.

Melanie continuă să-mi spună cât de instabilă par, cât de îngrijorată este în privința mea și că nimic nu este mai important decât „băieții noștri”.

Eu nu mai suport să aud niciun cuvânt în plus. Îi spun că trebuie să plec.

Și că, pentru conformitate, aș putea să mă gândesc la câteva lucruri la fel de importante – poate chiar mai importante.

— Cum ar fi?

— Cum ar fi sinceritatea, adevărul și caracterul unei persoane?

— O, Doamne, Nina, face ea. Zici că te crezi mai bună decât noi toți.

— Mai bună decât cine? întreb eu, chiar vrând să știu.

— Decât soțul tău. Și decât toți prietenii tăi. Sau cel puțin am crezut că îți suntem prieteni.

— Mda, zic eu, așa am crezut și eu.

VP - 222

Capitolul 27

Lyla

La câteva minute după ce ajungem acasă de la prietena tatei, Bonnie (de existența căreia nu am știut până astăzi), apare și doamna Browning. Tata s-a dus în dormitor, așa că am deschis eu ușa, cumva ușurată de faptul că într-adevăr are prieteni.

— Bună, Lyla, spune ea, arătând epuizată.

Aproape că nu e machiată deloc, e îmbrăcată în trening și părul îi e strâns într-o coadă de cal răvășită.

— Bună ziua, doamna Browning, răspund. Doriți să intrați?

— Da, te rog. Aș vrea să discut ceva cu tine și cu tatăl tău, o aud spunând, tocmai când tata apare pe hol în spatele meu.

Mă pregătesc pentru un schimb de replici intens, însă efectul calmant al lui Bonnie pare să nu se fi disipat încă, fiindcă o salută și o poftește înăuntru.

Suntem cu toții în sufragerie. Ei doi pe canapea, eu pe scaunul tatei.

Doamna Browning vorbește cea dintâi, cu ochii ațintiți asupra propriilor mâini.

— Îmi pare atât de rău pentru tot ce se întâmplă. Ridică privirea la tata, apoi și-o întoarce spre mine.

— E în regulă, spun eu, sigură că tata avea să mă corecteze și să spună că

nu e în regulă.

Dar nu o face, ci se mulțumește să spună: