— Credeți că o să fie bine? o întreb eu pe doamna Browning, dar mai mult pe mine însămi.

Ea clatină din cap, apoi își șterge lacrimile.

— Nu știu, scumpo. Dar și dacă o să fie, o să fie datorită ție.

— Și dumneavoastră, zic eu. Mulțumesc pentru ajutor.

Doamna Browning mă privește în ochi și spune:

— Cu plăcere… Și îți promit, Lyla, o să continui să fiu aici și să te ajut.

— Mulțumesc, îi spun, gândul întorcându-mi-se la poza pe care Polly mi-o trimisese și de care doamna Browning pomenește chiar acum.

— Lyla. Trebuie să faci ceva în privința fotografiilor făcute de Finch. Știi asta, nu?

Eu mă uit lung la ea.

— Trebuie… pentru Polly… pentru tine însăți. Pentru toate fetele care au trecut prin ceva asemănător. Se oprește, își mută privirea, după care se uită

din nou la mine: Pentru noi.

— Noi? repet. Asta nu înseamnă decât un singur lucru. Dar, chiar și așa, îi cer confirmarea. Și dumneavoastră sunteți una dintre acele fete, doamna VP - 234

Browning?

Nu-mi răspunde. Ia curba și continuă să conducă în direcția casei mele. La un moment dat, începe să vorbească, povestindu-mi o întâmplare din anul întâi de facultate, cu un boboc de la Vanderbilt. Este o poveste îngrozitoare despre cum a fost violată. Îmi spune că nu s-a dus la poliție pentru că i-a fost rușine și pentru că se simțea vinovată. Îmi povestește și tot ce s-a întâmplat după. Cum s-a despărțit de prietenul ei chiar a doua zi. Cum i-a spus doar celei mai bune prietene despre asta, punând-o să-i promită că va ține secretul. Cum, în cele din urmă, a trecut peste durere, a început să iasă din nou la întâlniri și a ajuns astfel să se mărite cu tatăl lui Finch. Cât a fost de disperată să facă să pară că viața ei este perfectă. Că ea este perfectă. Îmi vorbește despre visurile pe care le avea și pe care încă le are. Visuri ca ale mele. Îmi vorbește despre dragoste. Despre adevăr. Îmi vorbește mult despre adevăr.

Nu termină de vorbit decât când ajungem pe strada mea, iar eu nu spun nimic până când nu parchează mașina. Primul lucru pe care îl zic este de dragul ei, o încercare de a-i alina durerea.

— Finch nu-i chiar atât de rău, doamna Browning.

Ea nu pare convinsă și e foarte tristă.

— Adică… ce mi s-a întâmplat mie nu seamănă deloc cu ce vi s-a întâmplat dumneavoastră.

— Poate că nu, continuă ea, izbucnind din nou. Dar, Lyla, Finch este suficient de rău.

Nu știu ce să îi răspund, pentru că știu că are dreptate. Așa că îi zic încă o dată cât de mult îi apreciez ajutorul din seara asta. Și cât de recunoscătoare îi sunt.

— Scumpa mea, zice, îmbrățișându-mă. Tu ai făcut totul… Sunt atât de mândră de tine…

— Mulțumesc, îi spun, apoi o întreb încă o dată dacă crede că Polly o să fie bine.

De data asta spune că da.

— Lyla, încă ceva.

— Da? fac eu, uitându-mă la ea și așteptând.

— Cred că în seara asta ai salvat mai mult decât o viață.

VP - 235

Capitolul 30

Nina

Când ajung acasă, îi aud pe Finch și pe Kirk vorbind și uitându-se la televizor în sufragerie, dezgustător de neștiutori că Polly se lupta pentru viața ei. Traversez holul, mă duc direct în dormitor și încep să împachetez.

Iau o geantă mică de voiaj și îmi pun doar strictul necesar: blugi, tricouri, pijama, șosete, lenjerie și cosmeticele. Îmi dau jos verigheta, împreună cu celelalte bijuterii primite de la Kirk și le pun pe noptieră.

Îmi spun că trebuie să-mi amintesc acest moment mai târziu, când ne vom lupta pentru bani. Îmi spun că, deși voi încerca să-mi obțin partea corectă, chiar nu-mi mai doresc nimic de la el.

Mă uit de jur-împrejurul camerei, amintindu-mi de ziua când am cumpărat casa și de cât de entuziasmată eram când ne-am mutat – ba chiar și mai fericită pe măsură ce o decoram cu mobilier, covoare și obiecte de artă. Amintirile mă fac să mă simt rușinată și superficială, aproape îngrețoșată, până când îmi dau seama de ceva. Nu am vrut niciodată să

strâng lucruri frumoase și nici nu am ținut să pretind că duc o viață bună.

Dimpotrivă, mi-am dorit mereu să construiesc un cămin. O casă frumoasă și adevărată și în interior. Ceva plin de însemnătate pentru nucleul familiei noastre.

Dar acum totul pare o minciună. Chiar și părțile care n-au fost întotdeauna minciuni sunt acum întinate. Ruinate.

Tocmai când mă întorc să plec, aud pași. Știu că e Finch dinainte să apară

în prag. Sunt sigură că tatăl lui l-a trimis; nici gând să fi venit aici fără să-i fi fost indicat.

Cum era de așteptat, vede geanta și spune:

— Mama? Ce faci? Tata spune că ne părăsești.

Mă uit lung la el, cu inima frântă și zic:

— Pe tatăl tău îl părăsesc… și casa asta… Dar nu și pe tine, Finch. Pe tine nu o să te părăsesc niciodată.

— Te rog, mamă, nu pleca, spune el, cu o voce aproape la fel de gravă ca a lui Kirk. Nu-l părăsi pe tata. Nu-i face asta. Nici mie nu-mi face asta.

Îmi vine să țip la el. Să-l scutur bine și să-i spun că, prin acțiunile lui, e posibil să fi omorât o fată. În schimb, mă duc la el, îi cuprind fața în palme și îl sărut pe frunte, inhalând parfumul lui dulce, băiețesc. E același VP - 236

dintotdeauna, în ciuda atâtor schimbări.

— Nu-mi face asta, repetă el.

— O, Finch. Dar nu îți fac ție nimic. O fac pentru tine.

— Polly minte, mama.

Dar, spre deosebire de alte dăți când mi-a mai zis asta, afirmația lui pare acum goală. Ca și cum nici nu s-ar mai strădui să fie convingător. Mă gândesc că poate Lyla i-a spus deja de poze. Poate știe că avem oarecare dovezi.

Oricum ar fi, scutur din cap și îi spun: