— Finch? a strigat ea, în vreme ce lumina se revărsa pe trepte, iluminându-ne trupurile și amintindu-mi astfel cât de dezbrăcați eram.
Am sărit amândoi în sus, încremenind. Finch și-a dus un deget la buze, indicându-mi să nu scot un sunet. I-am răspuns cu o clipire telepatică, rugându-mă ca ușa să se închidă. După câteva secunde chinuitoare, ușa s-a închis, întunericul învăluindu-ne încă o dată.
— Îmbracă-te repede, a șoptit Finch și amândoi ne-am ridicat numaidecât, căutându-ne hainele cu disperare.
Din greșeală, mi-a dat un cot într-o parte și am simțit un lichid curgându-mi dintre picioare, însă asta era ultima dintre grijile mele.
— Nu văd nimic! am făcut eu, când mi-am dat seama că îmbrăcasem tricoul lui, nu al meu.
— Stai așa, a spus Finch, scoțându-și telefonul de undeva și îndreptând ecranul luminat înspre canapea, în vreme ce ne-am strâns lucrurile și ne-am îmbrăcat în vreo douăzeci de secunde.
— Credeam că ai spus că s-a dus la Bristol, am remarcat eu, VP - 190
recunoscătoare că Finch nu rezistase mai mult decât o făcuse.
— Ăăă, mda, Lyla. Aia nu era mama, a spus el.
— Nu?
— Nu.
— Dar cine era? am întrebat, deși atunci mi-am dat seama.
— Polly, mi-a confirmat el, parcurgându-și acum mesajele.
— E încă aici? am întrebat.
— De unde să știu? a făcut el, pe un ton cam răstit.
Nu-mi dădeam seama dacă era nervos pe mine pentru că puneam întrebări prostești sau pur și simplu din cauza situației cu Polly, dar, în orice caz, mi-am cerut scuze.
— Nu e vina ta, e vina ei. E nebună să vină aici și să dea buzna așa. Și de ce ne ascundem noi, de fapt? Doar asta e casa mea! Apoi s-a ridicat și a spus: Haide, să mergem!
— În regulă, am zis eu, doar pentru că părea să fie răspunsul așteptat de el.
M-am ridicat și l-am urmat în sus pe scări. El a apucat să dea colțul, însă
eu m-am oprit la timp înainte să o aud țipând.
— Doamne, Finch! Ce m-ai speriat! Ce faci?
— Ce fac eu? a strigat Finch la ea. Tu ești aia care mi-a intrat cu forța în casă!
— Nu am intrat cu forța. Ușa era descuiată…
— Asta nu înseamnă că poți să intri pur și simplu.
— Ți-am văzut mașina.
— Și?
— M-am gândit că s-a întâmplat ceva. Nu mi-ai răspuns nici la mesaje, nici la telefon, a spus ea pe o voce plângăcioasă și disperată. M-am gândit că
poate te-ai sufocat cu monoxid de carbon sau ceva de genul ăsta.
„Siiigur că da”, mi-am zis în sinea mea, dându-mi ochii peste cap.
— Nu fi ridicolă, a spus el.
— De ce nu-mi răspunzi la telefon? Sau la mesaje?
— Pentru că sunt ocupat.
— Făcând ce? a vrut ea să știe.
— Mă uitam la un film.
— La un film? a repetat ea, deja citindu-i în voce acuzația care avea să
vină. Ești singur? E cineva acolo jos cu tine? E Lyla aici?
A fost îngrozitor să-mi aud numele, dar și cumva liniștitor, căci îmi dădeam seama de gelozia din glasul ei. Polly era geloasă pe mine.
După care, totul a devenit și mai suprarealist. Pentru că l-am auzit pe Finch spunând:
VP - 191
— Da, este. Hei, Lyla! m-a strigat el. Vino sus! Polly vrea să te salute.
