Lyla

De când am absolvit liceul, acum aproape zece ani, rareori mă mai duc în Nashville. De obicei, vine tata să mă viziteze. Nu sunt sigură de ce, dar cred că are mai degrabă legătură cu viața aglomerată pe care am avut-o – mai întâi colegiul, apoi Facultatea de Drept, iar acum slujba de la Procuratura din Manhattan –, decât cu lipsa de atașament față de orașul meu natal. Pot spune cu toată certitudinea că nu are nimic de-a face cu Finch Browning sau cu evenimentele din clasa a zecea. Acelea aparțin de trecut.

Firește, mă mai gândesc uneori la Finch – îmi amintesc crâmpeie din subsolul lui, încercarea de suicid a lui Polly, dar mai ales ziua în care domnul Q ne-a chemat în biroul lui pe mine și pe tata ca să ne spună că Finch a scăpat basma curată. Cu lacrimi în ochi, domnul Q ne-a zis cum Consiliul de Onoare, alcătuit din opt studenți și opt cadre universitare, a ajuns la concluzia că „nu existau destule probe”. Ceea ce era strigător la cer, normal.

De ce altă probă aveau nevoie în afară de poza cu penisul lui Finch vârât în fața mea? Dar presupun că nu au fost dispuși să-l caute și acolo după ce Finch s-a apărat spunând că e editată.

Poate dacă părinții lui Polly ar fi lăsat-o să se întoarcă la Windsor sau poate dacă mi-ar fi trimis și restul de poze, lucrurile ar fi luat o altă turnură.

Sau poate nu. Poate cărțile au fost în așa fel făcute în favoarea lui Finch (sau, după cum crede tata, domnului Browning chiar i-a ieșit trucul cu mita de la Belle Meade).

Vreme de mai multe luni, eu și tata ne-am tot gândit să intentăm un proces adevărat – sau cel puțin să trimitem o scrisoare la Princeton. Dar, în cele din urmă, nu am mai vrut decât să trec peste ce s-a întâmplat și, cu ajutorul lui Bonnie, am reușit oarecum să îl conving pe tata că destinul lui Finch nu avea treabă cu al meu. Karma avea să se ocupe de el. Sau nu, dar, chiar și așa, aveam propria viață de trăit.

Tot atunci l-am convins pe tata să mă lase să merg în continuare la Windsor. Era cea mai bună decizie, din mai multe motive. În primul rând, chiar eram fericită acolo. Eu și Grace am rămas prietene apropiate (de curând, am fost domnișoară de onoare la nunta ei), ajungând să includem în duoul nostru și alte fete la fel de puternice și cu aceleași principii. În al doilea rând, am devenit foarte preocupată de învățătură, terminând a doua VP - 239

din clasă și intrând la Stanford. Tata spune că meritul e al meu – nu al școlii

–, însă educația primită, împreună cu o recomandare strălucită de la director nu mi-au stricat, cu siguranță. În plus, a fost un exercițiu bun pentru viața reală. O lecție cum că poți găsi o parte bună în orice – și oameni buni ca domnul Q și Nina.

Încă mai țin legătura cu domnul Q, care acum s-a pensionat, prietenia noastră bazată pe emailuri costând în principal într-un schimb de caricaturi din New Yorker și articole despre starea jalnică a lumii. Cu toate astea, amândoi rămânem optimiști, și cred că optimismul l-am învățat de la el în timpul acelor zile negre de la Windsor.

În ciuda așteptărilor, și tata a rămas în legătură cu Nina. După ce și-a finalizat divorțul, ea și tata au început un mic boutique de design împreună: el se ocupă de partea de tâmplărie, iar ea de decorațiuni, ajutându-l pe tata să aibă mai multă deschidere comercială. Cea mai tare parte a parteneriatului lor erau căsuțele din copac făcute la comandă, precum aceea din curtea din spate a lui Bonnie.

Majoritatea clienților lor au fost destul de înstăriți, printre care s-au numărat și câteva celebrități, însă proiectul meu preferat a fost cadoul pentru copiii de la adăpostul pentru femei abuzate din orașul natal al Ninei, Bristol. Nu era cea mai frumoasă, dar mi-am dat seama din fotografiile pe care le-am văzut că a adus cea mai mare bucurie.

Munca lor – și mai ales bucuria – a fost o terapie bună pentru amândoi în perioada în care le-a rămas casa goală. Știu că tatei îi era foarte dor de mine și probabil Ninei și mai mult de Finch, care abia dacă a vorbit cu mama lui pe durata anilor petrecuți la Princeton. Nu sunt sigură dacă o pedepsea pentru că îmi ținuse partea sau pentru că îl lăsase cu tatăl lui, însă lucrurile au ajuns într-un stadiu destul de rău înainte să se îmbunătățească.

Potrivit tatei, Nina nu a renunțat niciodată la el, trimițându-i scrisori lungi, scrise de mână, în fiecare săptămână, până când, la un moment dat, el s-a întors la ea. Tata se preface că are o perspectivă cinică asupra situației, afirmând, fără să audă Nina, că probabil avea mai mult de-a face cu un fel de scandal financiar în care fusese prins domnul Browning decât cu o schimbare reală de atitudine. Dar îmi dau seama că tata vrea să creadă

altceva. Și el, ca mine, ar putea avea credința că la mijloc a fost doar simpla –

și puternica – dragoste de mamă.

Mă gândesc la toate astea în timp ce Uberul meu întoarce pe strada Avondale. Îl zăresc pe tata stând pe verandă, în același loc unde, cândva, fusese scris acel cuvânt oribil. Îmi face cu mâna, urmărind cu privirea cum cobor din mașină și urc treptele.

— Nu-mi vine să cred că nu m-ai lăsat să te iau de la aeroport! Scutură din VP - 240

cap, bombănind ceva despre încăpățânarea mea, după care mă îmbrățișează

strâns, îndelung. Îți mulțumesc că ai venit. Știu cât ești de ocupată.

— Desigur, nu aș rata asta pentru nimic în lume.

— Chiar nu e mare lucru, spune tata, minimalizând importanța premiului pentru design pe care el și Nina îl vor primi în această seară. Dar o să

însemne mult pentru Nina. Și, nu uita, vizita ta este o surpriză.

— Știu, tată, spun eu, zâmbind. Nu mi-ai zis decât de vreo sută de ori.

— Ei bine… vreau ca seara asta să fie perfectă.

— Ești așa drăguț cu ea.

— O merită. E cea mai grozavă, răspunde tata.

E o laudă mare venind din partea lui, iar eu mă întreb, așa cum am făcut-o deseori în acești ani, dacă nu au și o legătură romantică. Ei jură pe toate cele că sunt doar prieteni – cei mai buni prieteni – și, într-un fel, mi se pare și mai frumos așa.

— Deci… vine și el? întreb, referindu-mă la Finch, știind că tata îl invitase și pe el.

— Nu, răspunde tata, scuturând din cap. Nu poate să-și ia liber de la muncă. Deși, ca să fim drepți, locuiește în Londra acum.

— În Londra? fac eu, enervată că Finch a reușit să ajungă în singurul oraș

din lume mai bun decât New York-ul.

— Mda. A acceptat un post… ceva cu finanțe.

— Atunci asta e, zic eu, ridicând din umeri, dezamăgită pentru Nina, dar ușurată pentru mine. Oricum o să avem o seară minunată.

∵

Câteva ore mai târziu, eu și tata intrăm în holul muzeului de artă Frist Center. Poartă singurul lui costum bun și o cravată albastru-deschis pe care sunt singură că i-a ales-o Nina.

— În regulă. E sus, în Turner Courtyard, spune el, agitat, în timp ce citește mesajul. Unde se ține evenimentul… Știi cum să ajungi…

— Da, tată, știu, spun eu.

— Mai bine m-aș duce acolo înainte să ajungă ea aici și să te vadă.

— Du-te, du-te. Mă descurc și singură.

Tata mă sărută pe obraz și îmi mulțumește, neliniștea lui părând să se transforme în entuziasm. Poate chiar mândrie. La urma urmelor, premiul îi aparține și lui. Duse sunt vremurile când făcea tâmplărie de unul singur și era șofer de Uber.

Se întoarce să plece, iar eu mă îndrept spre bar să-mi iau un pahar de șampanie, gândindu-mă că era plăcut să mă întorc în Nashville. Chiar ar trebui să vin în vizită mai des.

Și atunci îl văd, intrând grăbind în hol. Cu ochelari și păr scurt și câteva VP - 241

kilograme în plus, arată atât de diferit. Mai în vârstă. Cumva schimbat. Dar, pe măsură ce se apropie, îmi dau seama că e negreșit Finch și îmi amintesc că oamenii rareori se schimbă cu adevărat.

Instinctul îmi spune să îl evit, dar mă silesc să merg direct la el și să îl privesc în ochi.

— Bună, Lyla, spune el, cu răsuflarea tăiată și cu obrajii înroșiți.

Dă să mă îmbrățișeze, apoi se oprește, gândindu-se probabil că nu e o idee bună.

— Deci ai reușit până la urmă să vii? fac eu.

— Mda, zice el, cu o umbră de zâmbet. Posibil ca șeful să mă dea afară…