El își coboară privirea.
— Mă gândeam la cum te-ai despărțit de mine.
— Nu eu m-am despărțit de tine, știind ca fix asta se întâmplase. Ci ne-am despărțit, pur și simplu.
Teddy îmi întâlnește privirea, dar fără să se obosească să dispute un fapt cert, adaugă:
— Dintr-un anumit punct de vedere, nu ai considerat că sunt suficient de bun pentru tine. Ai vrut mai mult. E în regulă. Poți să recunoști.
— Nu e adevărat, răspund eu repede și empatic.
— Atunci ce a fost? Kirk? Îl întâlniseși deja?
— Nu, îți spun sincer. Nu asta a fost.
— Atunci ce? Nu că ar mai conta acum…
Cu stomacul făcut ghem, îmi vine să îi mărturisesc adevărul. Că nici într-VP - 198
un milion de ani nu m-aș fi imaginat stând pe veranda părinților mei, alături de Teddy, douăzeci și ceva de ani mai târziu, povestindu-i cum am fost violată. Dar fix asta fac. Îi raportez faptele, întocmai ca un jurnalist, încercând să sfârșesc de povestit fără să izbucnesc în lacrimi.
— Deci vezi? N-am crezut că tu nu erai suficient de bun pentru mine, închei eu, simțindu-mă iarăși ca la optsprezece ani – vârsta lui Finch. O
adolescentă cu inima frântă. Ci eu nu mă simțeam destul de bună pentru tine.
— O, Doamne, Nina, șoptește Teddy, cu ochii umplându-i-se de lacrimi.
Habar n-am avut…
— Da, asta era și ideea. Să nu știi.
— Ar fi trebuit să-mi spui. Ți-aș fi fost alături.
— Știu, spun, dorindu-mi să mă pot întoarce în timp.
Dorindu-mi să fi procedat diferit în atât de multe aspecte.
VP - 199
Capitolul 22
Lyla
Am uitat să trag jaluzelele înainte să mă bag în pat noaptea trecută, iar primul lucru pe care îl văd afară când mă trezesc este tata, stând ghemuit pe veranda din față cu un furtun de grădină, o pensulă mare și o găleată. Are mânecile tricoului suflecate, iar mișcările lui ferme îmi aduc aminte de el tăind cu fierăstrăul sau lucrând în atelier. Cu o presimțire bolnăvicioasă a ceea ce se întâmplă, mă dau jos din pat și mă duc la fereastră. Atunci văd literele portocaliu-neon mâzgălite pe veranda noastră. TÂRF e tot ce mai rămăsese, dar îmi dau seama de litera care lipsește și ce cuvânt se voia a fi.
Simt că mi se face rău – literalmente – așa că dau fuga până la baie, ridic capacul de la toaletă și aștept. Nu se întâmplă nimic, frica și groaza înlocuind acum senzația de greață. Mă duc pe hol, evitând să mă privesc în oglindă, apoi deschid ușa din față, simțind răcoarea dimineții de primăvară.
Tata, care e încă în genunchi, ridică privirea la mine și spune:
— Intră înapoi în casă.
Vocea îi e calmă, dar știu din experiență că nu trebuie să mă las păcălită.
Ne aflăm chiar în ochiul furtunii.
Îmi spun că trebuie să îi urmez instrucțiunile, dar rămân încremenită în loc. Rămân încremenită, holbându-mă. Mare parte din F e șters deja, doar TÂR a mai rămas. Sunt atâtea lucruri la care aș putea să mă gândesc, dar nu simt decât o ușurare pentru faptul ca vopseaua e lavabilă și nu permanentă.
Cumva, îmi dau seama că tata nu vede partea plină a paharului.
— Am spus să treci înapoi în casă! ridică tata glasul, de data asta fără să
se mai uite la mine.
Fac câțiva pași în spate, retrăgându-mă înăuntru, apoi dau fuga în dormitor să-mi iau telefonul. Niciun mesaj nou, nimic de ultima oară când am verificat, uneori și în timpul nopții. Îl apelez numaidecât pe Finch.
— Bună dimineața, spune el, vesel ca a doua zi după sex.
— Nu, nu e bună, zic, urmărindu-l iar pe tata de pe fereastră.
Acum s-a ridicat în picioare, udând porțiunea cu furtunul, capătul fiind ațintit pe cea mai concentrată parte. Apa portocalie se scurge pe trepte și de-a lungul gazonului.
— Ce s-a întâmplat? întreabă Finch.
— Cineva ne-a dat cu spray colorat pe verandă.
VP - 200
— Cum?
