El a încruntat din sprâncene.

— Care ele?

— Spioanele și plăcintele lichefiate, am zis.

El s-a prefăcut contrariat.

— Vrei să spui Clubul de lectură Roșu, Rusul alb și Albastru? Pentru că porecla pe care doar ce ai folosit-o este un afront adus saloanelor de

literatură de pretutindeni, ca să nu mai zic Libertății și Americii.

Am simțit cum îmi înmugurește un zâmbet pe chip. M-am lăsat pe spate, satisfăcută.

— Ba fix asta ai crezut. Ai crezut că îți citeau Revelațiile.

— În primul rând, a început Gus, locuiesc aici de cinci ani și Pete nu m-a invitat niciodată la clubul de lectură, deci da, a părut o presupunere destul de rezonabilă la momentul respectiv. În al doilea rând, și a mai înhățat o gogoașă din cutie, ar trebui să ai grijă, January Andrews. Doar ce mi-ai revelat titlul cărții. Cine știe ce alte secrete sunt pe cale să se verse afară din tine?

— De unde știi că n-am căutat-o pe Google? am replicat eu. Nu înseamnă că am mai auzit de ea înainte.

— De unde știi că nu mi se pare și mai amuzant dacă m-ai fi căutat pe Google? a spus Gus.

— De unde știi că nu te-am căutat pe Google pentru că te suspectam ca având cazier?

— De unde știi că nu o să-ți răspund cu întrebări la întrebările tale până murim amândoi?

— De unde știi că-mi pasă?

Gus a scuturat din cap, zâmbind, și a mai luat o mușcătură.

— Vai, e groaznică!

— Gogoașa sau conversația? am întrebat.

— Conversația, clar. Gogoșile sunt în regulă. Și eu te-am căutat pe Google, apropo. Ar trebui să te gândești să-ți schimbi numele în ceva mai rar.

— O să transmit mai departe superiorilor, dar nu pot face nici o promisiune, am zis. Sunt tot felul de proceduri birocratice prin care trebuie să treci.

— Confort sudist sună destul de sexy, a spus el. Îți plac băieții din sud? Fără dinți și cu salopetă, care să-ți tureze bine motorul?

Eu mi-am dat ochii peste cap.

— Tind să cred că n-ai fost niciodată în sud și că posibil nici să nu știi cum se găsește „sudul” pe o busolă. Plus de asta, de ce încearcă toată

lumea să presupună că ceea ce scrie o femeie trebuie să fie semiautobiografic? Oamenii presupun în general că tu ești bărbatul singur, alb...

— Frigid, a intervenit Gus.

— ...frigid din rolul principal?

El a încuviințat gânditor din cap, cu ochii lui negri ațintiți asupra mea.

— Bună întrebare. Hai să vedem rezultatele sondajului. Tu presupui că sunt frigid?

Eu m-am prefăcut că mă gândesc, apoi am răspuns:

— Absolut.

— Ce ai, mai exact, împotriva cărților mele, pe care presupun că nu le-ai citit? a întrebat el.

— Dar tu ce ai împotriva cărților mele, pe care cu siguranță nu le-ai citit?

— Ce te face să fii atât de sigură?

— Referința la pirați, am zis, alegând o gogoașă cu glazură de căpșune, acoperită cu bomboanele colorate. Nu ăla e genul de romane de dragoste pe care le scriu. De fapt, romanele mele nici nu sunt categorisite ca fiind de dragoste, ci, tehnic vorbind, ca literatură pentru femei.

Gus s-a lățit pe banchetă și și-a întins brațele deasupra capului, rotindu-și încheieturile și făcându-le să pocnească.

— Nu înțeleg de ce trebuie să facă un gen în care să fie doar cărți pentru femei, dar, cum nu sunt femeie, nu petrec mult timp citindu-le.

Eu am pufnit.

— Mda, nu ești singurul care nu înțelege asta, am spus. Știu cum să

spun o poveste, Gus, și știu și să leg o afurisită de propoziție. Dacă ai înlocui toate personajele mele Jessica cu John, știi ce ai obține? Ficțiune.

Doar ficțiune. Ficțiune gata să fie citită de oricine, dar, cumva, a fi o femeie care scrie despre femei în circumstanțe obișnuite, de zi cu zi, ajunge să elimine din start jumătate din populația pământului dintre potențialii mei cititori, și știi ceva? Nu mi-e rușine pentru asta. Sunt furioasă. Furioasă că oamenii ca tine presupun că romanele mele nu sunt suficient de bune ca să-ți pierzi timpul cu ele dacă au fost scrise pentru cititori de gen feminin, în timp ce tu ai putea să te răhățești în direct la TV

și New York Times ar scrie despre curajul tău de a-ți afișa umanitatea.

Dacă ți-ai scana testiculul stâng și l-ai pune într-o carte, ai fi luat mai în serios decât orice aș scrie eu vreodată.

Gus se uita la mine serios, sprâncenele lui negre niște linii grave și

arcuite.

— Acum mă poți duce acasă? am zis. Mă simt bine și trează.

Capitolul 8. Pariul

Gus s-a strecurat afară din separeu, iar eu l-am urmat, luând cutia cu gogoși și paharul cu rahatul aburind. Nu mai ploua, însă parcarea era acum învăluită în pâlcuri de ceață densă. Fără nici un cuvânt, ne-am urcat în mașină și am lăsat în urmă magazinul de GOGOȘI, cuvântul strălucind în nuanțe albastre-verzui în oglinda retrovizoare. Gus a ieșit înapoi în strada principală, reglând căldura, în timp ce ne îndreptam spre casele noastre de pe malul lacului.

— Nu e vorba de conceptul de literatură pentru femei, a spus el deodată. Ci de finalurile fericite.

— Poftim?

— Nu cred în finaluri fericite, a spus el. Viața este, mai mult sau mai puțin, o serie de momente bune și rele care se succed până mori – și, îndrăznesc să spun, e una grea. Să închei o carte sugerând că totul va fi în regulă – ba nu, bine – este iresponsabil. Iar romanele de dragoste sunt cele mai rele dintre toate. Serios, spune-mi o poveste de dragoste din viața reală care s-a sfârșit ca a afurisitei de Bridget Jones.

Și iată-l pe Gus Everett pe care îl cunoșteam prea bine. Cel care credea că sunt o naivă fără speranță. Și chiar dacă aveam oarecare dovezi că avea dreptate, nu eram gata să-l las să-și bată joc de lucrul care îmi fusese cel mai drag odată, genul literar care mă menținuse pe linia de plutire când mama se îmbolnăvise a doua oară și tot viitorul pe care mi-l imaginasem dispăruse ca fumul în vânt.