— Să mă ții de mână doar când vrei.
— Poppy, s-ar putea să vină o zi în care nu o să mai am nevoie să te ating tot timpul, dar nu am ajuns încă acolo.
Cina dinaintea nunții se ține la un bistro în care a investit Tham la începuturile sale, un loc plin de lumânări aprinse și cu candelabre de cristal făcute la comandă. Nu este nici o petrecere, doar mirii și preotul, așa că nu este o repetiție în sine, dar toată familia extinsă a lui Tham locuiește în nordul Californiei și au venit toți, împreună cu prietenii lui David care erau la petrecerea de aseară.
— Uaaau, spun când intrăm. Este cel mai sexy loc în care am fost vreodată.
— Cortul de fumegare din balconul lui Nikolai este de-a dreptul jignit, spune Alex.
— Cortul acela va rămâne veșnic în inima mea, îi promit și îi strâng
mâna, lucru care scoate în evidență diferența de înălțime dintre noi. Hei, îți amintești când am făcut o criză că am mâini de loris? În Colorado?
După ce mi-am luxat glezna?
— Poppy, spune deschis, îmi amintesc tot.
Mijesc ochii la el.
— Dar ai zis...
Oftează.
— Știu ce am zis. Dar acum îți spun că îmi amintesc tot.
— S-ar zice că ești un mincinos.
— Nu, spune, s-ar zice că sunt un om care era stânjenit că încă ținea minte și ce purtai prima oară când te-a văzut, și ce ai comandat odată la McDonald's în Tennessee și care trebuia să își păstreze o urmă de demnitate.
— O, Alex, gânguresc, tachinându-l, în timp ce-mi crește inima de bucurie. Ai renunțat la demnitate când ai apărut în pantaloni kaki în săptămâna de orientare.
— Hei, zice cu un ton dojenitor. Nu uita că mă iubești.
Mi se încălzesc obrajii, oarecum stingherită.
— Cum să uit așa ceva...
Îl iubesc și el ține minte totul, pentru că și el mă iubește. În sinea mea, are loc o explozie de confetti auriu. Cineva strigă din cealaltă parte a restaurantului.
— Să fie chiar domnișoara Poppy Wright?
Domnul Nilsen vine cu pași mari spre noi, într-un costum gri lăbărțat, cu mustața blondă de aceeași lungime și formă ca în ziua în care l-am cunoscut. Alex îmi dă drumul la mână. Nu știu de ce, dar e limpede că nu vrea să mă țină de mână în fața tatălui său și mă simt foarte fericită
că nu s-a simțit prost să facă ce dorea.
— Bună seara, domnule Nilsen! spun și se oprește brusc la câțiva metri de mine, zâmbind cu bunătate și propunându-și să nu mă strângă
în brațe.
Poartă o insignă comică mare cu curcubeul pe rever. Dacă face o mișcare greșită, îl dărâmă.
— O, te rog, zice. Nu mai ești copil. Poți să-mi spui Ed.
— Păi, ce naiba, atunci și tu poți să-mi spui Ed, zic.
— Ăăă... face.
— Glumește, spune Alex.
— Ah, zice Ed Nilsen nesigur.
Alex se înroșește. Mă înroșesc și eu. Nu este momentul să-l stânjenesc.
— Am aflat de Betty, îmi pare rău, spun ca să compensez. Era o femeie minunată.
I se înmoaie umerii.
— Era stânca familiei, spune el. Ca și fiica ei. Îi dau lacrimile, își scoate ochelarii cu ramă subțire și expiră în timp ce se șterge la ochi. Nu știu cum trecem de weekendul ăsta fără ea.
Și sigur, îl compătimesc. A pierdut pe cineva drag. Încă o dată. Dar și fiii lui. Și, stând aici cu el, în timp ce lăcrimează deschis, jelește cum merită să facă orice om, mă cuprinde o senzație soră cu mânia. Pentru că
alături de mine, Alex și-a înăbușit propria emoție imediat ce și-a văzut tatăl venind și știu că nu este o coincidență.
Nu vreau s-o spun cu glas tare, dar așa îmi vine:
— Dar o să depășești momentul, pentru că fiul tău se căsătorește și are nevoie de tine.
Ed Nilsen se uită neironic ca un cuțu trist la mine.
