— Da, zice Ed.
— Un început promițător, șoptește Alex gâtuit.
Îl strâng de genunchi pe sub masă și îl iau de mână. Ed își scoate ochelarii, îi ține într-o parte și își drege glasul.
— David, zice, întorcându-se spre băieți. Dragul meu băiat. Știu că
nu am fost mereu plăcut. Tu sigur nu, adaugă mai încet. Dar ai fost mereu o rază de soare și... Răsuflă. Înghite emoționat în sec și continuă: Nu-mi pot asuma meritele pentru ce ai devenit. Nu am fost atât de prezent pe cât ar fi trebuit. Dar frații tăi te-au crescut minunat și sunt
mândru că îți sunt tată. Se uită în pământ și se adună. Sunt mândru să te văd căsătorindu-te cu bărbatul visurilor tale. Tham, bun venit în familie!
În timp ce se stârnesc aplauzele în sală, David se duce la tatăl lui. Îi strânge mâna, se răzgândește și îl strânge în brațe pe Ed. O fracțiune de secundă, stângaci, dar o face și, lângă mine, Alex se relaxează. Poate când se termină nunta, totul va reveni la normal, dar poate se schimbă și ei.
În fond, domnul Nilsen poartă o insignă uriașă gay-pride. Poate că
lucrurile se îmbunătățesc întotdeauna între oameni care vor să se iubească. Poate doar de asta avem nevoie.
În seara aceea, când ne întoarcem la hotel, Alex face un duș rapid cât schimb eu canalele TV, oprindu-mă la reluarea serialului Bachelor in Paradise. Când iese din baie, Alex urcă în pat și vine lângă mine, iar eu îmi ridic brațele deasupra capului ca să-mi poată scoate tricoul mare și să mă
cuprindă cu palmele de abdomen, sărutându-mă pe burtă.
— Tigrișor, șoptește lipit de pielea mea.
De data asta, facem totul altfel. Mai suav, mai tandru, mai lent. Nu ne grăbim, nu zicem nimic din ce nu pot spune mâinile, gurile și membrele noastre.
„Te iubesc”, îmi spune în mii de feluri și îi răspund la fel de fiecare dată. Când terminăm, rămânem întinși, îmbârligați și transpirați, respirând adânc și calm. Dacă am vorbi, unul din noi ar trebui să spună:
„Mâine este ultima zi de vacanță. Ce urmează?” am mai spune, dar nu avem încă un răspuns.
Așa că nu vorbim. Adormim împreună, iar dimineață, când se întoarce Alex de la alergat cu două cafele și o prăjitură cu cafea, ne sărutăm, mai furios de data asta, de parcă a luat camera foc și doar așa putem stinge incendiul. Apoi, când trebuie, când nu mai avem timp, ne dezlipim ca să ne pregătim de nuntă.
Nunta se ține într-o casă în stil spaniol, cu porți de fier forjat și grădină luxuriantă. Palmieri, coloane, mese lungi de lemn negru cu scaune și spătare înalte sculptate de mână. Aranjamentele florale sunt de un galben aprins, floarea-soarelui, margarete și crenguțe delicate de flori sălbatice minuscule și, în timp ce intră, oaspeții sunt întâmpinați de muzica feerică și romantică a unui cvartet de coarde, cu toți instrumentiștii îmbrăcați în alb.
Mai sunt aliniate și alte scaune cu spătare înalte pe peluza
interminabilă, explozii de flori galbene de-a lungul culoarului dintre ele.
Ceremonia este scurtă și frumoasă pentru că – așa cum zice David, în timp ce se întorc pe mijloc pe ritmurile piesei „Here Comes the Sun”, versiunea la coarde – să înceapă petrecerea!
Ziua trece iute, dar mi se așază o durere între clavicule, care pare să
se adâncească la amurg. Parcă retrăiesc toată noaptea de încă două ori, două versiuni ale aceluiași film, ușor suprapuse.
Există o versiune a mea prezentă aici, mâncând șapte feluri vietnameze incredibile. Cea care alerga copiii printre picioarele adulților nepăsători, jucând de-a v-ați ascunselea cu ei și cu Alex pe sub mese. Cea care a băut Margarita cu nemiluita pe ring împreună cu Alex, în timp ce cântă „Pour Some Sugar on Me” la maximum, iar sudoarea și șampania curg peste oaspeți. Cea care îl trage lângă ea când cântă Flamingo „I Only Have Eyes for You” și își îngroapă fața în gâtul lui, încercând să-i memoreze mirosul mai ceva decât au permis ultimii doisprezece ani, ca să mi-l amintesc oricând și să revăd pe loc toate cele legate de această
noapte: cum mă ține de mijloc, cum ține gura întredeschisă pe tâmpla mea, cum își leagănă ușor șoldurile în timp ce ne agățăm unul de altul.
Acea Poppy care le trăiește pe toate și se bucură de cea mai magică
noapte a vieții ei. Și mai este cea care se gândește deja cu dor la noaptea asta, care se uită la ea de la depărtare, știind că nu mă mai pot întoarce s-o iau de la capăt.
Îmi este prea frică să-l întreb pe Alex ce urmează. Mi-e prea frică să
mă întreb pe mine asta. Ne iubim. Ne vrem. Dar asta nu schimbă restul situației între noi. așa că mă agăț de el și îmi spun că, deocamdată, ar trebui să mă bucur de clipă. Sunt în vacanță. Vacanțele se termină de fiecare dată.
Tocmai faptul că au un sfârșit face călătoritul special. Te poți muta în oricare dintre destinațiile care ți-au plăcut în doze mici și nu ar avea același farmec precum cele șapte zile transformatoare pe care le-ai petrecut ca oaspete, lăsând locul să-ți intre în inimă și să te schimbe.
Cântecul se termină.
Dansul se termină.
Nu mult după aceea, se aprind artificii într-un tunel lung de oameni care îi iubesc pe David și pe Tham, iar ei aleargă îndrăgostiți, cu chipurile într-o lumină caldă, ca apoi, asemenea unui om care adoarme, să se
termine seara.
Eu și Alex ne luăm la revedere, destul de destinși după o noapte de băut și dansat ca să strângem în brațe zeci de oameni care, cu câteva ore în urmă, erau complet străini. Mergem spre casă în liniște cu mașina și când ajungem, Alex nu face duș, nici nu se dezbracă. Ne băgăm în pat și ne ținem în brațe până adormim.
Dimineață, mă simt mai bine.
În primul rând, am uitat amândoi să ne punem alarma și ne-am trezit atât de târziu că nici alarma internă a lui Alex nu ne trezește la timp ca să mai lenevim la hotel. Suntem în întârziere din clipa în care facem ochi și nu putem decât să ne aruncăm hainele în valize, să ne uităm sub pat dacă am uitat vreo șosetă, un sutien sau mai știu eu ce.
— Trebuie să ducem mașina înapoi! își dă seama Alex, în timp ce trage fermoarul bagajului.
— Acum! zic. Dacă dau de proprietară, poate o lăsăm la aeroport și îi mai dăm cincizeci de dolari sau ceva.
Dar nu dau de ea și în schimb urlăm pe șosea, ținându-ne pumnii să
ajungem la timp la aeroport.
