— Te iubesc, Alex, izbutesc să spun. Asta nu contează?
Se uită brusc la mine, întunecat, impenetrabil, plini de durere și dorință.
— Și eu te iubesc, Poppy, zice. Nu asta este problema noastră.
Se uită peste umăr. Coada s-a terminat.
— Putem vorbi când ajungem acasă, spun. O putem scoate la capăt.
Când se uită iar la mine, văd că Alex este torturat, cu ochii injectați.
— Uite ce e, zice blajin. Nu cred că ar trebui să mai vorbim o vreme.
Scutur din cap.
— Alex, este ultimul lucru pe care ar trebui să-l facem. Trebuie să o scoatem la capăt.
— Poppy. Se întinde spre mâna mea și o ia ușor. Eu știu ce vreau. Tu trebuie să afli. Aș face orice pentru tine, dar – te rog nu-mi cere dacă nu ești sigură. Eu chiar... Înghite în sec. Nu mai continuă. E timpul să plece.
Murmură gâtuit, forțat. Nu pot fi o pauză de la viața ta reală și nu vreau să fiu ceea ce te oprește să obții ce vrei.
Îmi rămâne numele lui în gât. Se apleacă ușor, își lipește fruntea de a mea și închid ochii. Când îi deschid, merge deja spre puntea avionului fără să se uite în urmă.
Inspir adânc, îmi iau lucrurile și mă duc spre poartă. Când mă așez în sala de așteptare, îmi trag genunchii la piept, îmi ascund fața în ei și îmi permit în sfârșit să plâng liber. Pentru prima oară în viața mea, aeroportul mi se pare locul cel mai singuratic din lume. Toți acei oameni care se despart, se duc în direcții diferite, se intersectează cu sute de oameni fără să se conecteze vreodată.
CAPITOLUL 33
Acum două veri
Un domn în vârstă vine cu noi în Croația ca fotograf oficial la R + R .
Bernard. Vorbește tare, poartă mereu vestă, adesea stă între mine și Alex, fără să observe privirile amuzate pe care le schimbăm peste chelia lui (este mai scund ca mine, deși tot timpul ne spune că în tinerețe avea 1,67).
Împreună, mergem să vedem anticul oraș Dubrovnik, centrul vechi, cu zidurile sale înalte de piatră, străzi sinuoase și, mai departe, plajele stâncoase și impecabila apă turcoaz a Adriaticii.
Ceilalți fotografi cu care am călătorit erau destul de independenți, însă Bernard a rămas recent văduv și nu este obișnuit să fie singur. Este un tip de treabă, dar mult prea social și vorbăreț și, cât stăm prin oraș, văd cum îl epuizează pe Alex, până când îi răspunde monosilabic la toate întrebările. Bernard nu remarcă. De obicei, întrebările lui sunt simple trambuline pentru poveștile pe care vrea să le depene.
Poveștile au multe nume și date și nu se grăbește deloc când dă
fiecare detaliu în parte, uneori, repovestind de patru-cinci ori până se asigură că întâmplarea a avut loc într-o miercuri și nu, cum crezuse inițial, joi.
Din oraș, luăm un feribot aglomerat spre Korcula, o insulă puțin mai departe de coastă. R + R ne-a rezervat două camere de hotel stil apartament, cu vedere la mare. Cumva, Bernard are impresia că împarte camera cu Alex, lucru de neînțeles având în vedere că el este angajat R + R
și prin urmare ar trebui să aibă camera lui și Alex să fie oaspetele meu.
Încercăm să-i explicăm.
— A, nu mă deranjează, zice. Și apoi, am întâmplător două
dormitoare.
Este o cauză pierdută să încercăm să-l convingem că acea cameră
trebuia să fie a mea și a lui Alex, de-asta sunt două dormitoare și sincer, cred că amândurora ne este prea milă de Bernard ca să insistăm.
Apartamentele în sine sunt impecabile și moderne, totul alb, oțel inoxidabil, balcoane spre marea sclipitoare, dar pereții sunt subțiri și mă
trezesc în fiecare dimineață din pricina celor trei copilași care aleargă și țipă în apartamentul de deasupra. Mai mult, sigur se află o mortăciune în
peretele din spatele uscătorului din spălătorie și sun zilnic la recepție să
le spun, iar ei trimit un adolescent să facă ceva în privința mirosului cât sunt plecată. Sunt aproape sigură că doar deschide ferestrele și dă cu spray peste tot, pentru că aroma dulceagă de lămâie pe care o găsesc la întoarcere se duce în fiecare seară, când reapare duhoarea de hoit.
Mă aștept să fie cea mai tare vacanță de până acum, dar, și în afară
de mirosul de hoit și țipetele din zori ale copiilor, rămâne Bernard. După
Toscana, fără să vorbim despre asta, eu și Alex am făcut un pas înapoi în relația noastră. În loc să ne scriem mesaje zilnic, am început să vorbim la două săptămâni. Ar fi fost prea simplu să ne întoarcem de unde am plecat, dar nu puteam face asta, nici lui, nici lui Trey.
În schimb, mă îngrop în muncă, plec în orice excursie posibilă, uneori una după alta. La început, eu și Trey eram mai fericiți ca oricând –
aici ne-a mers bine: călare pe cai sau cămile, făcând drumeții pe vulcani și sărind de pe stânci în cascade, dar, în cele din urmă, vacanța noastră
nesfârșită a început să dea impresia de fugă, parcă eram doi jefuitori de bancă care se distrează într-o situație dificilă, cât așteaptă să-i prindă
FBI-ul.
Am început să ne certăm. El voia să se trezească devreme și eu să
