dorm până târziu. Eu mergeam prea încet și el râdea prea tare. Mă irita că
flirta cu chelnărițele noastre și el nu suporta că trebuia să intru pe fiecare culoar din fiecare magazin identic pe lângă care treceam.
Mai aveam o săptămână din excursia în Noua Zeelandă, când ne-am dat seama că se răsuflase.
— Nu ne mai distrăm, a zis Trey.
Am început să râd de ușurare. Ne-am despărțit prieteni. Nu am plâns. Ultimele șase luni fuseseră o lentă despletire a vieților noastre.
Despărțirea a fost ruperea ultimei ițe în care se mai ținea relația noastră.
Când i-am scris lui Alex, a zis: Ce s-a întâmplat? Ești bine?
Îți explic mai ușor față în față, i-am răspuns, încântată.
Ai dreptate.
Câteva săptămâni mai târziu, tot într-un mesaj, mi-a spus că s-a despărțit din nou de Sarah.
La asta nu mă gândisem. Se mutaseră împreună la Linfield după ce și-a dat el doctoratul, ba chiar lucrau la aceeași școală – un miracol atât de profund, încât părea că universul își dădea consimțământul asupra
relației lor – și, din tot ce-mi spusese Alex, le mergea mai bine ca niciodată. Erau mai fericiți. Le venea perfect firesc. Mai puțin dacă-mi ascundea lucrurile private, ceea ce ar fi perfect de înțeles.
Vrei să vorbim? am întrebat, simțindu-mă din nou îngrozită și plină
de adrenalină.
Cum ziceai și tu, mai bine îți explic față în față, mi-a răspuns.
Așteptam de două luni și jumătate să avem discuția aia. Mi-era foarte dor de Alex și, în sfârșit, puteam vorbi liber, nu aveam motive să
ne abținem, să ne mișcăm tiptil unul pe lângă celălalt și să încercăm să nu ne atingem.
Mai puțin Bernard.
La apus, vine cu noi cu caiacul, apoi la podgoriile condensate mai departe de coastă. Ni se alătură la cină în fiecare seară. Sugerează să stăm apoi la un pahar. Nu obosește niciodată. „Bernard”, șoptește Alex într-o seară, „s-ar putea să fie Dumnezeu”, de am pufnit în paharul cu vin alb.
— Ai alergie? întreabă Bernard. Îți dau batista mea.
Și îmi dă o batistă frumoasă, brodată. Aș vrea ca Bernard să facă ceva nasol, cum ar fi să-si curețe dinții la masă sau orice ca să-mi fac curaj să-i cer o oră de intimitate.
Este cea mai frumoasă și cea mai groaznică excursie pe care am făcut-o cu Alex.
În ultima seară, ne facem toți trei rangă la restaurantul cu vedere la mare, uitându-ne la apusul roz cu auriu, care învăluie totul până când apa devine un strat de lumină, înlocuit treptat de o pătură purpurie. La cazare, cerul s-a întunecat și ne despărțim, extenuați în multe feluri și amețiți de vin.
Un sfert de oră mai târziu, aud o ușoară bătaie în ușă. Mă duc în pijama să deschid și îl văd pe Alex rânjind îmbujorat.
— Măi, ce surpriză! zic, oarecum turmentată.
— Da? La cât alcool ai turnat în Bernard, am crezut că ăsta era planul malefic.
— A adormit? întreb.
— Sforăie ca dracu’, zice Alex și amândoi începem să râdem și îmi pune degetul mare pe buze. Ssst, mă avertizează, am încercat să mai vin pe furiș în ultimele două nopți și s-a trezit – și a ieșit din dormitor –
înainte să ajung la ușă. Am zis să mă apuc de fumat ca să am o scuză
beton.
Iar mă bușește râsul și mă încing toată.
— Chiar crezi că te-ar fi urmărit? șoptesc, fără ca el să-și fi luat degetul de pe buzele mele.
— Nu voiam să risc.
De cealaltă parte a peretelui, auzim un sforăit infernal și încep să
chicotesc atât de tare, încât mi se înmoaie genunchii și mă las la pământ.
Alex face la fel.
Izbucnim intr-un râs cutremurător, înăbușit, unul peste altul grămadă. Îi dau degeaba peste braț că un alt sforăit sinistru bubuie prin perete.
— Mi-a fost dor de tine, zice Alex rânjind, când ne oprim din râs.
— Și mie, zic și mă dor obrajii. Îmi dă părul de pe față și câteva șuvițe mi se electrizează dansându-i în mână.
Dar, cel puțin, acum ești triplu.
